„Oare ce o să zică lumea?” este o problemă fundamentală a mentalului colectiv. Dacă vrei să te simți liber, te poate ajuta întrebarea: „Oare aș putea să le dau voie celorlalți să zică orice vor despre mine?”. Când le dai voie celorlalți să zică ce vor despre tine ți se ia o piatră de pe inimă. 

Aprofundând chestiunea, s-ar putea să îți dai seama că îți pasă ce zic ceilalți despre tine fiindcă vrei să fii și să te simți acceptat. Întrebarea este: „Și dacă nu o să fii acceptat, atunci ce?”. De obicei răspunsul sincer la această întrebare dezvăluie o frică. 

Acum ia frica aceasta și pune-o în grija lui Dumnezeu. Alege să cedezi frica, dar alege să te cedezi și pe tine însuți lui Dumnezeu. Ești chiar acum în siguranță. 

Când experimentezi sincer cu procesul acesta, vei simți cum te eliberezi de niște funii care te țineau legat strâns de ani de zile. Numai pentru această ușurare și merită să experimentezi cu procesul. Din această ușurare și ușurință, orice arie a vieții tale va fi experimentată ca semnificativ îmbunătățită. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

A accepta nu înseamnă nici „a face” ceva, nici „a nu face” ceva. A accepta înseamnă doar a accepta. Ulterior acceptării, niște acțiuni apar. Acțiunile nu le faci tu. Pare că le faci tu fiindcă falsa identificare te păcălește. 

Când te deschizi înspre acceptare, una din dificultățile care apar este aceea că vrei să legi ideea de acceptare de ceea ce faci. Consideri că dacă accepți, vei face sau ar trebui să faci acțiunile „A” și „B”, iar dacă nu accepți, vei face sau ar trebui să faci acțiunile „X” și „Y”. 

Nu există însă acțiuni care să reflecte în mod absolut acceptarea ta. 

Poți să spui „Nu” cuiva din acceptare. 

Poți să spui „Nu” cuiva din opunere de rezistență. 

Poți să mergi la sală și să faci sport din acceptare față de trupul fizic.

Poți să mergi la sală și să faci sport din opunere de rezistență față de trupul fizic.

Poți să spui „Da” cuiva din acceptare 

Poți să spui „Da” cuiva din opunere de rezistență. 

Ceea ce se petrece, acțiunile, sunt la suprafață. Acceptarea este sau nu este în profunzime. Acceptarea te invită să faci pace în profunzime. În adâncul tău să nu mai opui rezistență. Ulterior experimentezi curgere și armonie. Acțiunile și situațiile vor arăta ca și în situația în care nu ai fi acceptat. Sau poate vor arăta diferit. Dar asta nu mai contează. Ce contează este că interior ai ajuns la acceptare. Iar asta face o diferență colosală și reală. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Omul înțelege la un moment dat că, să fugă de emoții nu este calea. Soluția este recunoașterea, acceptarea și procesarea conștientă a emoțiilor. Odată cu înțelegerea principiului, abilitatea de a trăi emoția și de a-i da drumul este ceva firesc și natural. Este în natura umană. Totuși majoritatea oamenilor nu experimentează acest proces ca fiind ceva firesc. 

Aruncă un câine sau o pisică în apă și o să înoate. E în natura lor să o facă. Aruncă un om în apă și se îneacă. Asta pentru că omul a ajuns să fie foarte prins în minte și a uitat firescul. 

De aceea, așa cum poate fi necesar să învățăm firescul înotului, se poate să fie necesar să învățăm și firescul procesării și cedării emoțiilor. 

Firescul cedării și procesării emoțiilor, chiar dacă acceptat drept proces sănătos și necesar, întâmpină multe obstacole mentale. Din zecile de astfel de obstacole, astăzi am ales să scot unul în evidență. 

Mintea opune rezistență firescului prin argumentul: „La mine nu se aplică”, „Situația mea este mai specială”, „Emoțiile mele sunt mai intense, nu sunt simple ca la restul”, „Ceilalți au situații de viață mai ușoare, nu atât de grele ca ale mele”. 

Știi ce ascund toate aceste propoziții? Dorința ego-ului de a se simți special. Ego-ul stoarce suficientă plăcere din senzația: „Eu sunt special” încât să nu urmeze firescul procesării conștiente a emoțiilor. Dacă i-ai da drumul fricii, furiei, tristeții, nu ai mai fi la fel de special. 

Întrebarea este: „Îți dorești mai mult să te bucuri de viață în pace, sau să fii special?”

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Când îți este frică vezi ceva ce nu este acolo. Dacă ai vedea ce este acolo, l-ai vedea pe Dumnezeu. Dumnezeu fiind Iubire infinită ai recunoaște această Iubire și nu ți-ar fi frică. Iubirea nu induce frică. Așa cum este în natura soarelui să emită lumină, la fel este în natura lui Dumnezeu să emită Iubire. Soarele nu poate emite întuneric. Nici Dumnezeu nu poate emite frică. 

Dar în ce fel atunci când îți este frică vezi ceva ce nu este acolo? 

Ca să răspund clar la întrebare, îți propun un exercițiu. Alege un obiect pe care să îl privești acum câteva secunde. De fapt, privești deja înspre un obiect pentru că probabil citești aceste rânduri pe un dispozitiv electronic. 

Acum imaginează-ți că îți dau niște ochelari care au lentile speciale colorate în albastru. Dacă te uiți spre acest text prin lentilele ochelarilor o să vezi dispozitivul și textul acesta în nuanțe de albastru. Asta înseamnă că el este albastru? Nu. Înseamnă că felul în care sunt colorate lentilele distorsionează percepția. 

Cu alte cuvinte, când îți este frică experimentezi o percepție distorsionată. 

Tu ești chiar acum învăluit de Iubirea Infinită a Lui Dumnezeu, dar percepi că ești văduvit de această Iubire. 

Tu ești dintotdeauna în siguranță, dar percepi atac. 

Tu ești dintotdeauna etern și nemuritor, dar te percepi limitat și muritor. 

Corectează eroarea, adică dă ochelarii jos, și dă-ți voie să îl vezi pe Dumnezeu în tot și în toate. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Când vine vorba de control, primul pas este conștientizarea faptului că a vrea să controlezi totul și orice nu îți face bine. Cu cât mai mult control vrei, cu atât mai frustrat și tensionat devii. Frustrarea atinge la un moment dat cote maxime, iar asta face loc conștientizării: „Probabil merg în direcția greșită. Hai să văd cum e să nu mai vreau să controlez totul și orice”. 

Acceptarea aceasta a faptului că a vrea să controlezi nu te ajută este esențială, dar este doar primul pas. 

Pasul 2 este să cedezi controlul în practică. Pentru partea practică, pentru mine a funcționat excelent practica Letting go așa cum o explică David R. Hawkins și Metoda Sedona așa cum o explică Hale Dwoskin. Deci dacă nu ai citit aceste cărți, le recomand. 

Dincolo de ce scrie în cărți, mai există niște lucruri, haide să le spunem teoretice, care susțin cedarea controlului în practică: 

1. Acceptarea faptului că nu există acționator în spatele acțiunii. 
2. Înțelegerea dinamicilor karmice. 
3. Acceptarea faptului că ești învăluit chiar acum de Iubirea Infinită a Lui Dumnezeu. 
4. Acceptarea faptului că nu poți experimenta decât ceea ce este infinit armonios să experimentezi acum. 

Ca să punctăm foarte pe scurt și partea practică, dacă tu îți propui să nu mai controlezi situația X, în interiorul tău apare o tensiune sesizabilă. Apare ceea ce poate fi numit „disconfort emoțional”. 

Ei bine, cu acel „disconfort” este recomand să stai. Să nu fugi de el. Să renunți la a vrea să îl modifici în vreun fel. Doar să îi dai voie să fie. Și să îi dai voie disconfortului ca doar să fie experimentat. Doar să îl observi nonjudecativ. 

Când faci asta, când vii cu această abordare spre disconfort, o să vezi că după un timp de observare din aceasta conștientă, disconfortul pleacă. Odată cu plecarea acestui disconfort prin procesare conștientă, ai cedat o parte din control. Când disconfortul pleacă, simți că nu îți mai dorești la fel de mult control cum îți doreai inițial. 

Ulterior, doar repeți procesul cât și cum ai chef pe orice dorință de a controla lucrurile. 

Toate uneltele practice și toată experiența de a ghida oameni în ședințe 1 la 1 acumulată în ultimii 7 ani le-am pus în programul: „Învăț să dau drumul. Învăț să las să curgă”. Pe lângă cele două cărți de care am pomenit, și acest program îți poate fi un companion de nădejde pe drumul tău spre cedarea controlului.

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin