Din Infinitul Non-manifestat se actualizează potențialul recunoașterii Unității Absolute. Nu există nimic care să nu fie Sinele. Sinele este atotcuprinzător, infinit, indestructibil și etern. 

Toate lucrurile, considerate inerte până atunci sunt recunoscute ca radiind Lumina esenței care sunt întru eternitate. Nu există niciun loc în care să nu fii. Prezența infinită a lui Dumnezeu este percepută ca aproape șocantă. Totul pur și simplu este. Iar asta este suficient. Dorințele ego-ului dispar recunoscute ca fiind de fapt nimic. Identitatea separării este recunoscută ca o mare amăgire. Ego-ul se luptă pentru supraviețuire agitând dinamicile mândriei. Mașinațiunile îi sunt însă recunoscute clar și refuzate. 

Paradoxul este că prin afirmarea a ceea ce nu ești, ajungi să te recunoști drept Totul. Conștiință, minte și materie puse la un loc sunt doar fațete ale Unității Sinelui. Dualitatea este o iluzie. Viața este eternă și perfectă. 

Adevărul este șocant de simplul. Unitatea este singura care există. Tu ești ciripitul păsărilor, lava izbucnită dintr-un vulcan, automobilul de pe șosea, șoseaua, pomii, cerul, muntele, iar într-un mod straniu, în timp ce ești toate acestea, ești totuși în același timp dincolo de ele. Ceea ce este paradoxal pentru minte este conținut în experiența subiectivă cu o claritate de neclintit. 

Stabilitatea și liniștea înlocuiesc zumzetul și haosul. Chiar în mijlocul zumzetului, Liniștea este acolo. Pacea infinită și de nedescris care este Contextul ultim învăluie totul. 

Structuri identitare legate de comportamentul trupului fizic sunt recunoscute ca rulând karmic. Ele sunt însă privite din curiozitatea constatării: „Cândva exista o identificare și considerare a faptului că toate acestea aș fi eu. Ce comedie!”. 

Viața își urmează cursul dinspre perfect spre perfect. Senzația de Unitate este resimțită ca o întoarcere Acasă. 

Mulțumiri îi sunt aduse lui Dumnezeu pentru posibilitatea experimentării local a recunoașterii Prezenței Sale. Totul este ceea ce este menit să fie. Iar în asta frumusețea-i absolută îi poate fi recunoscută. 

Totul este Lumină. Iar Lumina este Sinele real. Posibilitatea întunericului este recunoscută drept o amăgire, un concept mental, o imposibilitate. Numai Lumina are existență. Lumina este „Eu sunt”-ul ultim care nu are opuși, iar astfel dualitatea este recunoscută drept nonsens. 

Recunoașterea ta ca fiind tot ceea ce este, e o posibilitate a planului în care ne aflăm, posibilitate înspre care merită să tindem. De fapt această recunoaștere se află chiar acum chiar aici doar că este blocată de poziționalități, atașamente și identificări false. Cedate fiind toate acestea, tot ceea ce rămâne nu poate fi nimic altceva decât Infinitul Absolutului. 

Un alt lucru care blochează conștientizarea este un emoțional foarte puternic. Cu cât emoționalul mai puternic, cu atât mai departe Realizarea. 

Din Unitate, însăși noțiunea de mișcare se prezintă ca un concept straniu. Pentru a putea vorbi de mișcare este necesar un aici și un acolo. Când aici și acolo colapsează în experiența Unității Absolute, totul stă radiind prezența infinită a lui Dumnezeu. De fapt totul și stă și vibrează în același timp. Fapt care pentru minte nu este nimic mai mult decât un nonsens. 

Experimentarea subiectivă a toate acestea este singura Reală. Cuvintele nu oferă decât o descriere imperfectă a simțământului Unității. 

- Academia Fericirii, modulul 95, articol 6

Există un anumit mesaj care vine înspre mine în ultimele săptămâni într-un mod obsesiv deja. Sunt obișnuit din experiența ultimilor 10 ani în care creez și postez materiale on-line sub diverse forme că dacă un mesaj vine singur înspre mine iar și iar înseamnă că este necesar să vorbesc despre el. 

Ideea este că am vorbit în mediile private în care operez, dar se pare că nu este suficient. Așa că astăzi o fac și public. Nu am mai scris un articol public de foarte multă vreme. Motivul principal este lipsa timpului. Sunt foarte ocupat cu cursul Academia Fericirii, programul „Cum să îți dublezi venitul în 90 de zile”, ședințe 1 la 1 și alte activități. 

Când am spus mai sus „medii private” fix la aceste programe, cursuri și la ședințele 1 la 1 mă refer. Am observat așadar în ședințele 1 la 1 efectiv o explozie a nedumeririi pe care o discutăm astăzi. Iar în celelalte programe și cursuri doar am venit cu precizarea ca să știu că am spus-o. Intuiesc așadar că ar fi necesar să o fac și public „ca să fiu lăsat în pace”, ca să zic așa. 

După cum observi poate din atitudinea de până aici, eu scriu articolul acesta mai mult obligat :)) Obligat de către cine? De către Dumnezeu. Îți dai seama că exagerez puțin aici și o fac și în spirit de glumă, dar există și componenta aceasta. Fiindcă și acum când m-am pus la scris, aveam o sumedenie de alte lucruri de făcut, dar m-am oprit totuși să transmit această idee public. Sunt convins că este necesar să fie auzită, de asta și îndelungul șir de sincronicități pe subiect pe care le experimentez. 

Așadar, consider introducerea încheiată și haide să vedem despre ce este vorba. Dilema care ia o infinitate de forme și care li se prezintă foarte multor oameni în ultima vreme sună așa: „Integritatea este o limitare?”. 

Și vreau să o spun clar, tare și răspicat. Integritatea nu este o limitare oameni buni. Oricum ai da-o, oricum ai întoarce-o, integritatea nu este o limitare. Punct. 

Fiindcă tentația pe care o propune mintea sună cam așa: „Ce rost are să te limitezi?! Singurele limite sunt cele pe care ți le autoimpui sau în care crezi singur.(dacă ești cât de cât familiarizat cu zona de dezvoltare personală ai auzit de zeci de ori asta...cred) Uite ce potențial ai și ce ai putea realiza, dar pentru asta este necesar să îți dai voie să fii liber, iar libertatea vine numai când cedezi și limitările astea inutile legate de integritate. Doar nu dai în cap nimănui, nu furi, doar cedează limitările acestea ale integrității și fă-ți viața ușoară”. 

Cea din paragraful precedent este doar o formulare, dar cazurile specifice se prezintă în nuanțe dintre cele mai diverse. Unui angajat într-o firmă, tentația i se prezintă sub forma posibilității ascunderii unui detaliu relevant doar pentru a duce mai ușor sarcina la bun sfârșit. Unui om care lucrează în vânzări tentația i se prezintă sub forma posibilității de a omite un mic detaliu despre produs, detaliu care dacă este ascuns face tot procesul de vânzare mai ușor. Mie mi se prezintă sub forma folosirii a tot felul de unelte sau metode lipsite de integritate pentru popularitate. Și exemplele pot continua. Ideea este însă una și aceeași: „Cedează integritatea ca să îți faci viața mai ușoară”. 

Ei bine, acest material vine să afirme că a ceda integritatea pentru a-ți face viața mai ușoară este o eroare. 

Ideea este că Integritatea este fapt tot una cu, atât de vehiculatul în spiritualitate, „Sine”(cu „S” mare), iar acest Sine este tot una cu Conștiința, Conștiința fiind tot una cu Adevărul și Iubirea. Când cedezi Integritatea este ca și cum ai renunța de fapt la esența a ceea ce tu ești. Iar acesta este un târg pe care nu vrei să îl faci. 

Poate că prin paragraful de mai sus ne-am dus într-o zonă ușor mai abstractă, așa că în continuare vom dezabstractiza printr-o alegorie. 

Imaginează-ți că ai nevoie de niște cartofi. Găteai un anumit fel de mâncare și constați că nu mai ai cartofi în casă. Așa că te îmbraci. Iei bani la tine. Te urci în mașină. Te duci l...

Ne grăbim să judecăm totul și orice. Simțim ca imperios necesar să atribuim etichete fiecărei experiențe. Și o facem atât de des încât a devenit ceva natural, în ciuda faptului că nu este natural. 

Invitația cu care vine prezentul material a dat roade în realitatea subiectivă a autorului acestor rânduri. De asemenea, sunt oameni în jur care trăiesc aliniați invitației acestui articol și nu sunt decât recunoscători și plini de bucurie pentru asta. 

Iar această invitație este aceea de a accepta că, pur și simplu, noi trăim experiențe. Iar tot ceea ce putem spune despre aceste experiențe, fără a greși, este faptul că sunt. Știm sigur că le trăim. Însă habar nu avem care sunt adjectivele, judecățile sau caracteristicile potrivite pentru a le descrie. Cu toate acestea, situația X o numim problemă, situația Y o numim insuportabilă, de situația Z ne e frică, situația A o blestemăm, iar despre situația B spunem că este stresantă. 

Iar cele înșiruite mai sus, sunt pur și simplu niște exemple. Pe lângă acestea mai există o sumedenie de alte clasificări, caracterizări, descrieri și judecăți pe care le emitem cu privire la absolut tot ceea ce experimentăm. 

Iar prin asta ne facem un mare deserviciu. 

Ne grăbim de multe ori să spunem că avem problemele X, Y și Z. Invitația cu care vine articolul de astăzi este aceea ca, de astăzi înainte, să ne deschidem înspre a spune că avem experiențele X, Y și Z și nu problemele X, Y și Z.

Nimic nu este cu adevărat problematic, cu excepția situației în care mintea vede problemă în ceva. Problemele nu au o existență de sine stătătoare fiind în mod absolut probleme. Tot ceea ce este numit problemă derivă dintr-o relativizare. 

Noi suntem întrupați ca oameni în acest plan și trăim experiențe. Problemele apar atunci când ne luptăm cu viața, suntem încrâncenați, ne e frică, suntem speriați sau considerăm că prin ceea ce experimentăm ni se aduce un deserviciu. 

Adevărul este că de fiecare dată, în fiecare instanță a existenței, se petrece acel lucru care este infinit armonios să se petreacă. Desigur că din toată opunerea de rezistență pe care o exercităm în fața vieții, se poate naște rapid în noi impulsul de a spune: „Ia să te văd pe tine cum nu ai bani, serviciu, ești bolnav și mai spui că toate acestea sunt experiențe și nu probleme”. 

În fața acestor obiecții nu este experimentată niciun fel de opunere de rezistență. Toate obiecțiile sunt recunoscute și acceptate ca atare. Dacă ele apar, atunci înseamnă că era infinit armonios să apară. 

De asemenea, acest articol ca și oricare altul de pe acest blog nu își propune să convingă pe nimeni de nimic. 

Tot ceea ce citești este o invitație. Poți crede ce vrei. Ba chiar poți închide acest articol chiar acum. Nu există nicio obligație în a-l citi. 

Totuși există o invitație în spatele acestor rânduri. Iar impulsul de a lansa această invitație a venit într-un moment de inspirație. Și a venit la pachet cu conștientizarea: „Ok, asta funcționează pentru mine, și funcționează pentru o mână de alți oameni pe care îi cunosc. Ar putea funcționa pentru toată lumea care se deschide înspre asta”. 

Iar această deschidere reprezintă de fapt tot ceea ce este necesar. 

Observarea este postura noastră naturală. Însă avem antrenament amplu de a ne identifica drept acționatori. Pentru a pune cumva „în practică” recomandarea cu care vine articolul, este necesar să observăm mintea și procesele care au loc în ea. Iar de fiecare dată când vedem că mintea se apucă de etichetat situațiile drept probleme, să ne amintim ceea ce am citit astăzi aici. Și să îi permitem astfel să iasă la suprafață gândului care spune: „Ok, aceasta este corect spus o experiență. Ea nu este într-un fel anume. Faptul că eu o văd într-un fel anume e o altă poveste. Dar totuși experiența este pur și simplu o experiență. Haide în loc să o judec, să o observ”. 

De asemenea, de fiecare dată când apare impulsul de a judeca o persoană sau situație, hai să luăm o mică pauză de observare și să vedem cine...

De fiecare dată când nu mai insiști din ego, Dumnezeu îți dă în dar. Fiindcă Divinul este iubire infinită. Logica vine și spune: „A, păi înseamnă că Divinul se uită la ce fac eu, iar dacă nu mai opun rezistență din ego, primesc o recompensă, nu-i așa?”. Nu-i așa!

De fapt, iubirea Divinului curge în permanență înspre tot și toate. Nu este ca și cum atunci când opuneai rezistență din ego, Divinul nu îți dădea ca să te pedepsească, iar atunci când nu mai opui rezistență, îți dă ca recompensă. Iubirea nu este judecativă sau părtinitoare. 

O metafora care poate susține înțelegerea este aceea a unei uși închise și a vântului. Vântul bate oricum, chiar dacă ușa este închisă sau deschisă. Vântul pur și simplu suflă. Numai că dacă găsește o ușă deschisă, intră, iar dacă ușa este închisă nu intră. Faptul că ușa se închide, nu înseamnă că vântul se oprește. La fel cum faptul că ușa se deschide, nu face ca vântul să pornească din nou să bată. Ci vântul bate pur și simplu fiindcă asta este și asta face, dar ține de poziția ușii dacă i se permite vântului să intre sau nu. 

Exact așa e și cu iubirea și armonia primite în dar de la Divin. Ele sunt dăruite în permanență și direcționate în permanență înspre noi. Infinitul iubirii Divine nu se oprește niciodată din a curge. Numai noi, din iluzia ego-ului mai închidem ușa. Iar printr-o ușă închisă și etanșă, vântul nu mai trece. 

De asemenea, vântul nici nu se supără și nici nu îi pare bine dacă găsește ușa închisă sau deschisă. Dacă e deschisă intră, dacă e închisă se oprește acolo. La fel și Divinul, este non-emoțional. Divinul pur și simplu este Iubire și Adevăr. Dacă ego-ul trage oblonul, este experimentată suferința care derivă din îndepărtarea de Adevăr și Iubire. Dacă oblonul nu este tras de tot sau nu este tras deloc, Iubirea și Adevărul pot pătrunde și aduc cu ele armonie și pace. 

Este foarte simplu. Nimic complicat. 

Nu e vorba de nicio pedeapsă sau recompensă și nu e vorba de părtinire. Pedeapsa și recompensa sunt ancorate în dual și nu oferă decât perspective pentru o înțelegere limitată. Imediat ce non-liniaritatea nu mai este negată și intervine măcar acceptarea posibilității, se deblochează o sumedenie de posibilități de înțelegere și progres. 

Pentru experiența de viață, modalitatea cea mai frecventă de „tragere a oblonului” o reprezintă atașamentele mentale. Gândurile pur și simplu sunt, iar dacă sunt măcar recunoscute ca atare, fără a fi considerate „ale mele”, nu blochează foarte mult. 

Tot mintea ne învață însă că gândurile ar fi „ale noastre”. Suntem învățați să experimentăm realitatea în termeni de „gândul meu”, „mintea mea” și așa mai departe. Când de fapt gândurile sunt impersonale. Smerenia este de fiecare dată cea care în loc să tragă oblonul îl deschide. Iar a accepta că gândurile nu sunt ale noastre ci mai degrabă sunt, este un gest de smerenie care ne deschide înspre a accepta în dar Iubirea, Adevărul și Pacea pe care Divinul le radiază în permanență. 

Există o sumedenie de atașamente mentale posibile, iar dintre acestea, mai toate sunt experimentate de majoritatea oamenilor. 

Prezentul articol se va concentra însă pe un singur mecanism al atașamentului mental. Și este vorba de atașamentul de trecut sau viitor. Oricum, trecutul și viitorul sunt prin ele însele niște construcții mentale și nu au niciun fel de realitate. Însă aceasta este o obișnuință a minții. Mintea obișnuiește să construiască tot felul de fete morgana, iar mai apoi apare și atașamentul, tot din minte, față de acele construcții iluzorii. Exact aceasta este și situația cu trecutul și viitorul. Dacă se privește cu deschidere și sinceritate înspre esența a ceea ce suntem, și se intră în contact cu Adevărul subiectiv, se poate observa că nici ceea ce numim trecut și nici ceea ce numim viitor nu există cu adevărat. Tot ceea ce există este Existența însăși. Chiar și prezentul reprezintă tot o noțiune teoretică. Dar cum orice cuvânt sau propoziție reprezintă de fapt o limitare, totuși cuvântul „pr...

Există o perspectivă destul de populară care zice cam așa: „Experimentez situația X. Iar situația X, prin ea însăși, mă face să sufăr, să mă îngrijorez, să devin anxios și așa mai departe”. Această perspectivă a situațiilor care ne fac pe noi să suferim sau să simțim disconfort de orice fel, este una falsă. Niciodată o situație, prin ea însăși, nu te face să suferi. Fiindcă situațiile pur și simplu nu au această putere. Este de fiecare dată rezistența noastră, în fața situațiilor de orice fel, cea care conduce la experimentarea suferinței, anxietății, îngrijorării și a tuturor celorlalte.

Este de fiecare dată rezistența noastră ca ego. Fiindcă, de altfel, viața pur și simplu curge. Și curge dinspre acest moment perfect înspre următorul moment perfect. Încețoșați de opunerea de rezistență derivată din programele gunoi din minte, noi am ajuns să credem că situațiile ar avea putere prin ele însele să genereze suferință. 

Dacă acestui fapt i se mai adaugă și o declinare a responsabilității în care se simte: „Eu nu sunt responsabil pentru asta. Alții sunt”, deja blocajul devine unul care pare imposibil de depășit. Nimic nu este însă imposibil. Noi suntem o Ființă Infinită care nu este cu adevărat supusă limitărilor decât în măsura în care se acceptă ca reale diverse limite derivate și moștenite din minte. 

Iar în continuare, se va descrie treptat, punct cu punct, de ce de fapt situația nu generează niciodată nimic. Ci rezistența noastră este cea care îngreunează ceea ce ar putea fi o experiență liniștită și în pace în acest plan material în care ne aflăm. 

1. Inițial se va face apel strict la logică. Logica prezintă limitările sale în evoluție spirituală fiindcă este ancorată în liniar. Iar evoluția spirituală, de la un punct încolo trece pe tărânul non-liniarității. În sensul articolului de astăzi însă, strict logic se poate verifica faptul că nu situația, oricare ar fi ea, generează suferință, ci rezistența noastră care pleacă din minte. 

Să presupunem așadar că atât Georgel cât și Ionel erau angajați în firma X. Din diverse motive, firma X se închide, iar atât Georgel cât și Ionel își pierd locul de muncă. Numai că Georgel își căuta oricum alt loc de muncă, își ura șeful și își dorea în secret ca totul să se închidă cât mai curând. Pe când Ionel era un angajat model, făcea ore suplimentare, și spera să iasă la pensie de la firma X. 

Dacă situația, prin ea însăși, ar fi generatoare de suferință. Atunci, dată fiind exact aceeași situație atât pentru Georgel cât și pentru Ionel, înseamnă că amândoi trebuie să sufere. În fapt nu este așa. Georgel, care oricum își dorea în secret ca firma să se închidă și oricum își căuta alt loc de muncă, se va bucura sau va fi indiferent. Pe când Ionel care avea alte planuri legate de firma respectivă, va suferi. Fiindcă date fiind planurile sale, el opune rezistență situației actuale. Iar de fiecare dată, opunerea de rezistență este cea care conduce la experimentarea suferinței. 

Acesta a fost așadar argumentul strict logic. Dacă mergem însă puțin mai în profunzime, prin ceea ce vom face împreună în cadrul punctelor următoare, se va putea observa că mai există și alte adevăruri care susțin aceeași idee: „Nu situația generază suferință, ci rezistența noastră în fața situației.”

2. Situațiile în mod esențial sunt nicicum. Ele doar sunt. Nu există situație care să fie cumva prin ea însăși. Există însă o minte care iubește adjectivele și atributele. Iar în aceeași minte sunt deja stocate o sumedenie de limite, perspective, puncte de vedere, informații și multe, multe altele. 

Așa că, date fiind toate chestiunile acestea prezente deja în minte, când o situație apare, ea nu este trăită ca atare în momentul prezent. Ci este trăită prin prisma tuturor credințelor stocate din trecut și prin prisma tuturor proiecțiilor despre viitor care sunt înmagazinate în minte. Și astfel, în fața unei situații care este nicicum poate apărea acceptare sau respingere. Se poate spune despre situație că este bună s...