Îngrijorarea este lipsă de încredere în Dumnezeu. De ce să te îngrijorezi când ești în grija Lui dintotdeauna? De ce să te îngrijorezi când nimic greșit sau incorect nu se poate întâmpla? Toate sunt fix așa cum este infinit armonios ca ele să fie. Dumnezeu le așază pe toate. Ego-ul, care este o iluzie, intră în opoziție cu Infinitul Dumnezeirii. Judecă, opune rezistență, se luptă cu ceea ce este, vrea să schimbe și spune că lucrurile trebuie să fie oricum altcumva, numai nu așa cum sunt.
Mintea își imaginează o sumedenie de lucruri. Majoritatea acestor chestiuni imaginate, nu se vor întâmpla niciodată.
Îngrijorarea însăși, fiind o emoție, poate fi pur și simplu cedată. Procesul cedării emoționale implică a nu mai fugi de emoție. Fugi de o viață întreagă și ești din ce în ce mai îngrijorat. Poate a venit momentul să accepți.
A sta cu emoția.
A-i da voie să fie.
A renunța la a mai vrea să o controlezi în vreun fel.
Toate acestea conduc la cedarea emoției. Mai apoi, revii la postura ta firească, și anume Libertatea. Ești liber să te bucuri de viață în loc să te mai îngrijorezi.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu
Aproape nimic din ceea ce vezi nu este ceea ce pare.
Convingeri, emoții, gânduri de care ești atașat, judecăți, presupuneri, traume, așteptări, dorințe, karma, frici. Toate acestea funcționează ca un filtru prin care percepi distorsionat ceea ce este.
Este fix ca atunci când, dacă pui niște ochelari cu lentile galbene pe ochi, vezi lumea galbenă. Și dacă pui niște ochelari cu lentile verzi pe ochi, vezi lumea verde.
Pentru discipolul spiritual, calea nu este aceea de a schimba o pereche de ochelari cu alta. Calea este renunțarea la oricare pereche de ochelari. Prin Intenția de a cunoaște Adevărul și de a distinge esența de aparență, intervine progresul real.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu
Iubirea este substanța ireductibilă a Existenței. Iubirea este Lumină și Adevăr. Iubirea nu are un opus și nu este o emoție. Iubirea este ceea ce tu ești în chiar în acest moment și nu ai fost niciodată altceva. Posibilitatea este aceea de a ne identifica cu limitarea. În esență însă, dintotdeauna suntem chiar Infinitul de Iubire și mai mult decât atât.
Iubirea nu are dorințe. Iubirea nu are asociat un „pentru că”. Iubirea nu apare sau dispare, ci dintotdeauna Este. Senzația că apare și dispare este dată de faptul că ne ia valul și putem uita „cine” sau „ce” suntem.
Printr-o mică pauză, niște introspecție, cedarea identificării cu limitarea, îți poți aminti că Iubirea ești chiar tu. Îți poți aminti că Iubirea este Lumină și Lumina este Viață. A fi ceea ce ești este singura posibilitate.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu
Iubirea este peste tot. Dacă nu o vezi, este pentru că îi opui rezistență. De aceea, când nu mai opui rezistență Vieții, conștientizezi Iubirea. Cedarea opunerii de rezistență nu generează Iubire, ci ne permite să conștientizăm Iubirea de care suntem dintotdeauna învăluiți.
Cu cât atenția este pe „suprafață”, cu atât mai greu este să vezi și recunoști Iubirea. Mintea este un amplu mecanism care judecă, pune etichete, argumentează și îndosariază. Judecata, etichetele și argumentele ne fac să ratăm Prezența Iubirii care se află chiar în fața ochilor noștri.
Ego-ul caută prioritar să aibă dreptate în detrimentul Iubirii. Argumentele nu pot însă conduce la recunoașterea Iubirii.
Cu deschidere, poți accepta pentru început că ești învăluit chiar acum de Prezența Iubirii, dar nu ești și conștient de asta.
Mai apoi, prin cedarea opunerii de rezistență și acceptarea a ceea ce este așa cum este, Iubirea începe să fie din ce în ce mai mult recunoscută. Când mai este cedată o judecată, mai este făcut un pas spre Iubire. Când mai renunți la o etichetă, alt pas. Când renunți la a demonstra dreptatea fiindcă îți amintești că Adevărul doar este și nu necesită apărat, acesta este și el un pas spre Iubire.
Și tot așa, pas cu pas, devine clar că Iubirea ești chiar tu.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu
Nondualitatea poate fi ceva trăit numai dacă îți este 100% clar cine ești. Întrebarea: „Cine sunt eu?” are un singur răspuns corect. Nu există însă niciun fel de farmec în a ști răspunsul corect prin învățare, logică sau „auzit despre”. Farmecul constă în a trăi răspunsul. Una din căile posibile spre trăirea răspunsului corect este să te abandonezi pe tine însuți total Lui Dumnezeu.
Ca noțiuni teoretice, există două alegorii care mențin discipolul pe cale până când singurul răspuns corect la întrebarea: „Cine sunt eu?” este trăit.
- Alegoria apei. Apa se prezintă în formă lichidă, solidă sau gazoasă. Dacă te uiți și analizezi logic <<gheața>> și <<apa în formă lichidă>> poți găsi multiple argumente pentru care „cele două” nu au cum să fie UNA. Chiar dacă argumentele sunt valide logic, gheața este totuși în esență tot apă. Vorbim așadar de o singură substanță.
- Alegoria luminii. Ai învățat la școală ce se întâmplă cu lumina când este trecută printr-o prismă. Este generat spectrul ROGVAIV. Analizând logic acest spectru, există multiple argumente pentru care „roșul” nu e tot una cu „verdele” care nu e tot una cu „violetul”, și așa mai departe. În esență însă, cele care par mai multe, sunt tot UNA. Toate sunt lumină.
Fix la fel, orice multiplicitate sau dualitate este o iluzie. Ținta nu este înțelesul acestui lucru, ci trăitul lui. Calea spre trăit o reprezintă introspecția și cedarea în fața Lui Dumnezeu.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu
