Cedează-i și „asta” lui Dumnezeu. Și „cealaltă”. Până când nu mai rămâne nimic de cedat. Cedează-ți în cele din urmă viața, la modul cel mai total și deplin posibil lui Dumnezeu. Oprește-te din a te mai agăța de lucruri, concepte, emoții sau orice alt tip de energie. Agățarea conduce la identificare și suferință. Agățarea întărește iluzia posesivității și iluzia lui „al meu”.

Poți să trăiești dându-le drumul.

Cui? Tuturor.

De ce? Fără vreun motiv anume. Însă dându-le drumul te simți din ce în ce mai ușor, trăiești libertatea autentică, observi cum viața nu este numai suferință așa cum considerai inițial. Și în cele din urmă, cu voia lui Dumnezeu, poate intervine și reamintirea Adevăratei Identități.

Iar în tot acest parcurs, smerenia este o cheie importantă. Fiindcă altfel o să apară mândria afirmând „eu fac” și „eu dreg”. Mândria este suficientă pentru ca cineva care a avansat destul de mult pe cale să decadă.

A-i ceda totul și orice lui Dumnezeu este pur și simplu o alegere.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

De fiecare dată când judecata apare, ego-ul dă petrecere. Cu cât mai multă judecată, cu atât mai multă separare. În esență însă, separare este o iluzie. Pentru ca judecata să poată interveni, este însă necesară rularea unei prezumții false. Prezumția falsă este aceea că un „al doilea” ar exista. De fapt, peste tot este numai Sinele, la Infinit Sine, pe o infinitate de dimensiuni. Fără un „al doilea”.

Cineva ar putea spune: „Dar, eu mă judec și pe mine”. Nu, pe tine te critici. Ție nu îți dai voie să fii ceea ce ești și așa cum ești. Judecata apare în raport cu un „al doilea” care este de fiecare dată imaginat. Judecata este numai falsitate care perpetuează iluzia.

„Cum să nu mai judec?” Conștientizează că mecanismul este automat. Judecata este un automatism mental. Este necesară dezidentificarea în raport cu mintea, iar atunci judecata se oprește treptat de la Sine. Altfel, cu cât mai mult încerci să nu judeci, cu atât mai mult vei judeca. Este la fel ca și în cazul gândurilor. Cu cât mai tare te forțezi să nu gândești, cu atât mai multe sunt de fapt gândurile.

Soluția este acceptarea și cedarea falsei identificări.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

O modalitate prin care poți „fora” în interiorul tău este întrebarea: „Și atunci ce?”. Cu ajutorul acestei întrebări poate fi urmărită înlănțuirea logică pe care a făcut-o automat mintea. Este ca și cum ai pune mâna pe un fir de prelungitor peste care dai prin casă și îl urmărești din aproape în aproape până când ajungi la priză. Iar odată ajuns la priză, tot ce îți mai rămâne este să îl scoți din priză.

De exemplu, cineva poate experimenta frica de a rămâne fără bani. Iar această frică poate fi extrem de sâcâitoare. Într-un moment de introspecție omul se poate întreba: „Și dacă rămân fără bani, atunci ce?”.

În continuare va fi exersată o înșiruire de răspunsuri, cu precizarea că fiecare om este invitat să ofere acele răspunsuri pe care le simte ca autentice pentru situația lui.

Posibil răspuns: „Dacă rămân fără bani, nu o să îmi mai pot plăti chiria și facturile.”

Întrebare: „Și atunci ce?”

Posibil răspuns: „O să fiu dat afară și o să ajung pe străzi.”

Întrebare: „Și atunci ce?”

Posibil răspuns: „O să râdă lumea de mine. O să fiu respins de cercul apropiat de prieteni și o să mă îmbolnăvesc”.

Întrebare: „Și atunci ce?”

Posibil răspuns: „O să sufăr și neavând de nici unele, în cele din urmă o să mor.”

Ideea este că adresându-ne în mod repetat întrebarea: „Și atunci ce?”, și oferind răspunsul sincer, are loc o „forare” spre conștientizarea unor mecanisme care inițial nu erau conștiente.

Simpla conștientizare a acestor mecanisme ajută, dar nu este suficientă. După ce am conștientizat, este necesar să dăm drumul acelor lucruri de care suntem atașați și abia apoi apare liniștea.

În situația din exemplu, abia după ce ne cedăm viața la modul cel mai total și deplin posibil lui Dumnezeu, o să ne liniștim. Iar din liniște, o să dispară și frica de a nu avea bani. Ba chiar din liniște, o să apară banii care de altfel erau blocați de frică. Progresul intervine prin conștientizare și cedare.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

Presupui prea mult. Presupunerile te țin în suferință. Presupui că omul cu care porți un dialog îți spune ce îți spune din motivul „cutare”. Presupui că mâine o să fie o zi grea. Presupui că trebuie să fii într-o relație de cuplu. Presupui că trebuie să faci bani. Presupui că tu acționezi. Presupui că gândurile sunt „ale tale”.

S-ar putea chiar să presupui că ar trebui să nu mai presupui.

Când polaritatea se schimbă dinspre presupunere spre validare subiectivă, o sumedenie de lucruri pot deveni clare spontan. Fără să ți le explice nimeni și fără să le înveți de la cineva. Adevărul se află de multe ori dincolo de învățare sau explicație. Iar omul tinde să fie în căutarea Adevărului, chiar dacă nu afirmă conștient asta.

Căutarea Adevărului face parte din firesc fiindcă Adevărul este sinonim cu Viața însăși, iar contactul cu Adevărul este de fiecare dată un contact cu noi înșine.

Polaritatea se schimbă în primul rând prin Intenție. Când Intenția este clară, ulterior poți să îi spui omului cu care porți un dialog: „Eu din ce mi-ai spus, am înțeles asta. Chiar asta ai vrut să spui?(ca să nu fac presupuneri inutile)”.

Prin alegerea Intenției confirmării subiective poți să încetezi să mai presupui că mâine o să fie o zi grea. Și să te concentrezi pe a confirma subiectiv dacă în cadrul a ceea ce numești „mâine” chiar este trăită o experiență grea. Și așa mai departe.

Confirmarea subiectivă bate presupunerea. Iar polaritatea dată de Intenția de a confirma subiectiv în loc să mai presupui, tinde să ofere un „punct fix” pentru a ieși din suferință.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

Mintea e cu atât mai agitată cu cât încerci să o faci să tacă. A considera despre minte că este „a ta” funcționează tot drept factor perturbator. Dacă ar fi „a ta” i-ai zice să tacă și ar tăcea.

Totuși ce agită mintea? Răspunsul generic este atașamentul. În particular, însăși eticheta de „a mea” asociată minții este o formă de atașament. Mergând însă mai departe, orice formă de atașament generează flux mental. Cu cât mai atașat este omul, cu atât mai mare este agitația din minte.

Imaginează-ți un lac cu apă liniștită fiindcă nu adie pic de vânt. Mai apoi imaginează-ți că se pornește o furtună. Și apa din lac o să devină învolburată și agitată.

Noțiuni elementare ne spun că vântul rezultă din diferența de presiune atmosferică între două regiuni. Ei bine, atunci când ești atașat, este ca și cum faci o mare separare între „A” și „B”, între „stânga” și „dreapta”, între „bun” și „rău”. Prin asta se generează un fel de „diferență de presiune”. Numai că nu mai este atmosferică, ci este la nivel mental. Iar acea diferență de presiune, apărută prin prisma atașamentului, conduce la flux mental înnebunitor.

Cedează atașamentul, și mintea se liniștește automat. Nu mai încerca să o liniștești cu forța, că mai mult o agiți.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu