Lucrul cel mai greu de înțeles despre cedare și acceptare este acela că nu are legătură cu făcutul. Suntem atât de prinși în „eu fac” și „eu dreg” încât vrem să înțelegem acceptarea numai în conexiune cu niște acțiuni. Totuși acceptarea este strict un proces interior și are mare legătură cu capacitatea ta de a-ți trăi emoțiile.
În acceptare față de trupul fizic poți fi și dacă stai în casă pe canapea și dacă mergi la înot.
În acceptare față de mâncare poți fi și dacă mănânci o înghețată și dată mănânci un brocoli.
În acceptare față de partenerul de cuplu poți fi și dacă îi spui ce te-a deranjat într-o anumită situație, și dacă nu îi spui.
Ideea este că în orice punct și arie a vieții tale merită să cauți și să atingi acceptarea. Mai apoi, din acea acceptare, acțiunile vor arăta așa cum vor arăta. Acceptarea se petrece de fiecare dată pe un nivel mai profund decât nivelul de suprafață al acțiunilor.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
Karma are 3 piloni care o face să opereze:
- Presupunerea că mișcarea este o realitate.
- Presupunerea că tu ești o entitate limitată și că mai există și altceva în afară de tine.
- Presupunerea că tu, așa limitat cum te vezi, faci ceva.
Acestea 3 combinate, dau naștere karmei. Când le recunoști drept presupuneri false, treci dincolo de ceea ce numim karmă personală.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
Orice „al meu” nu face decât să întărească falsa ta identificare cu ceva limitat. De aceea, pentru ca să poți face pași în direcția reamintirii Adevăratei Identități a Sinelui este necesar să cedezi posesivitatea.
Orice lucru, gând, persoană sau obiect în general doar este. Când îi adaugi eticheta de „al meu” nu îl mai poți vedea așa cum este. Prin „al meu” distorsionezi artificial percepția.
Mintea, prin acest tip de etichetare posesivă menține iluzia unei identități restrânse. Stă în puterea ta (drept Sine) să te lași tot mai puțin păcălit.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
Tot spun că dacă ceva are existență acum, el există dintotdeauna. Existența există dintotdeauna și nu a avut un moment în care să nu existe. Și nici nu va avea un moment în care să nu mai existe.
Când spun asta tot văd „sprâncene ridicate”. Vreau să știi că această concluzie pentru mine nu este una logică și nici învățată. Este strict experiențială. Din momentul în care mintea a tăcut definitiv, a devenit evident că Existența există dintotdeauna. Fără început și fără sfârșit. Și „tu” care nu ești altceva decât Infinitul Existenței, indiferent ce altceva te consideri, exiști dintotdeauna.
Chiar dacă pentru mine nu a fost o concluzie logică, cred că poate fi explicată totuși și logic.
Dumnezeu este tot ceea ce există. Inclusiv acest univers este tot un aspect manifestat al lui Dumnezeu. Despre Dumnezeu s-ar putea să fie mai ușor să accepți că nu are început și nici sfârșit. Fiindcă ceea ce numim Existență este cuprins în Dumnezeu, aceleași atribute i se aplică și Existenței.
Desigur că acesta este numai felul deficitar în care experiența poate fi pusă în cuvinte. Ca să nu ai niciun dubiu este necesar să îi dai voie minții să tacă. Atunci îți va deveni clar că Existența există dintotdeauna, și tu ești acea Existență.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
Iată câteva clarificări cu privire la niște lucruri pe care spiritualitatea tinde să le complice inutil:
- Lumea aceasta(cu sensul de existență materială) nu este un vis.
- Între bani și spiritualitate e tot atâta legătură cât între bani și castraveți. Se poate găsi, dar nu e una reală și presantă.
- Relațiile interumane pot fi teren de practică spirituală — dar e viața însăși terenul excelent de practică.
- Noțiunea de prezent are sens numai prin referire la timp liniar. Timpul e cu totul o noțiune iluzorie.
- Ca să practici nu trebuie să te retragi. Cea mai bună practică este în lume.
- Nimic nu este creat. Totul există dintotdeauna.
- Ca să moară, ego-ul ar trebui să fie ceva. Ego-ul însă nu este o formă de existență. Ego numim falsa identificare a Sinelui.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
