Cauzalitatea este marele exercițiu mental care nu îți dă voie să experimentezi Iubirea. Cauzalitatea este marele văl care întreține iluzia. Cu cât mai multă cauzalitate vezi, cu atât mai multă multiplicitate vezi. Cu cât vezi mai multă multiplicitate, cu atât dualitatea ți se pare o realitate. 

Există două feluri în care te poți raporta sănătos la cauzalitate. Niciunul din aceste două feluri, nu este felul în care te raportezi acum la cauzalitate. 

O modalitate sănătoasă de a raporta la cauzalitate este acela în care accepți că evenimentul sau obiectul A, are o infinitate de cauze. Faptul că citești acum acest text nu are drept cauză numai faptul că ți-ai deschis telefonul. Ci are drept cauză și faptul că te-ai născut. Și faptul că te-ai trezit azi dimineață. Și orice altceva care face parte din Existență. Cu alte cuvinte poți vedea Întregul drept cauza multiplă și infinită a lui A. 

O altă modalitate sănătoasă este aceea în care accepți despre evenimentul sau obiectul A că nu este cauzat de nimic, ci își are propria existență dintotdeauna în cadrul infinitului Sinelui. 

Ego-ul nu o să prefere niciuna din aceste două modalități de raportare la cauzalitate. Fiindcă atunci când ego-ul își pierde sprijinul în cauzalitate tot castelul de cărți(iluzia) cade. 

Totuși una din cele două raportări este recomandat să fie treptat integrată pentru a i se permite așa-zisei construcții numită ego să cadă. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Imaginează-ți că ai un obiect la 1 milimetru de ochi. Te uiți. Vezi. Totuși nu poți să îți dai seama ce este obiectul. 

Mai departe, să zicem că mutăm obiectul la 1 centimetru de ochi. Te uiți. Vezi. Însă nu îți poți da seama ce este. 

Repetăm procedura și mutăm obiectul la 10 centimetri. Sunt șanse să începi să capeți o idee cu privire la despre ce obiect vorbim. 

Mutăm obiectul la 1 metru distanță. Acum este 100% clar că vorbim despre o carte. 

Aceasta este o alegorie pentru „pașii în spate” pe care îi ai de făcut când mergi pe un drum spiritual. Când ești foarte identificat cu trupul fizic, consideri că acel trup este tot ceea ce ești tu. 

Dându-ți voie să faci un pas în spate, observi și o minte. 

Mai faci niște pași în spate și îți dai seama că mintea nu e a ta. 

Începe să ți se pară interesant. 

Așa că mai faci un pas în spate. 

Îți dai seama că și emoțiile nu sunt tot ceea ce ești și mai faci un pas în spate. 

Când se termină de făcut toți „pașii în spate” îți dai seama că ești dintotdeauna toate acestea, întreaga Existență, dar în același timp nimic în particular. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Când spui „nimic” faci referire la un concept mental. „Nimicul” există doar drept concept. Dacă „nimicul” ar exista în fapt, asta l-ar transforma automat în „ceva” și prin urmare nu ar mai fi „nimic”. 

Această informație poate părea filosofare inutilă, dar când cauți progres spiritual este esențial să îți dai seama că numai Existența există, nu și non-existența sau așa-zisul „nimic”. 

Când ieși din dualitatea „Existență” vs. „non-existență” sau dualitatea „nimic” vs. „Totul”, conștientizezi că de fapt, dintotdeauna, numai Existența și Totul există. Iar Existența drept Tot nu are un opus. Din acest motiv se spune și despre Dumnezeu că nu are un opus. Și din același motiv, Adevărul nu are un opus. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Momentului acesta nu îi trebuie adăugat nimic și nimic nu îi prisosește. Momentul este Sinele. Cel care experimentează momentul este Sinele. Experiența momentului este Sinele. „Subiectul” care experimentează „obiectul” este un fel în care mintea descrie. Fără descrierile minții, „subiectul” și „obiectul” sunt aceeași substanță. 

Mintea nu este inamic. Și ea este Sinele. Pentru ca experiența în acest plan să arate așa cum arată, mintea, cu toate dinamicile ei era necesară. Când mintea tace, nu înseamnă că mintea era și nu mai este. Tot ceea ce este nu poate să nu mai fie. Tot ceea ce este nu a avut niciun moment în care să nu fie. Tot ceea ce este, există dintotdeauna. 

Mintea pare inamic când o agiți prin dorință și atașament. Prin dorință și atașament dai naștere unor diferențe de potențial într-un spațiu de altfel liniștit care este mintea. Cedând dorința și atașamentul, treptat se face liniște. Și în acea liniște îți amintești că „tu ești acela”. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Karma este un mecanism prin care Sinele cufundat în visare reține informație cu privire la ceea ce se întâmplă în visare. Prin interacțiunea cu karma, Sinele se poate trezi din visare. 

Imaginează-ți că te duci să te culci. Știi despre tine că ești un mare vorbitor prin somn. Dacă nu te-ai înregistra, nu ai ști ce prostii vorbești sau faci cât dormi. Așa că îți amplasezi singur niște microfoane și camere de luat vederi pentru a putea fi consultate ulterior. Văzând ce ai făcut în somn, îți vei putea asuma responsabilitatea pentru asta. 

Fix la fel, despre Sinele identificat cu limitarea am putea spune că doarme. Ceea ce numim karmă, este o înregistrarea informațională care ajută Sinele să se trezească. Nu are niciun rost să devii nervos când consulți înregistrarea care arată ce ai făcut cât dormeai. Nu are niciun rost să te lupți cu ce ai făcut cât dormeai. Acele lucruri sunt deja făcute. Dacă vezi karma ca pe un mecanism menit să te ajute, va fi mult mai ușor să o procesezi și depășești, decât dacă o vezi ca pe o pedeapsă. Pedeapsa nu are absolut nicio legătură cu mecanismul karmic în sine. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin