Pentru a ajunge la soluție, uneori este necesar să mai și „scoți”, nu doar să „adaugi”. Mintea presupune că dacă ceva nu merge înseamnă că este o piesă lipsă. Și tot pune piesă peste piesă încercând să dibuiască elementul care lipsește.

Imaginează-ți că te afli în fața unei gropi. Vrei să o faci mai mare. Ajungi la dimensiunea dorită când „scoți” pământ nu când „adaugi” pământ. 

Pentru ca progresul spiritual să intervină, dinamica necesară este mai degrabă cea a „scosului” și nu cea a „adăugatului”. Dacă tot adaugi cunoaștere peste cunoaștere s-ar putea să știi multe, dar să nu trăiești nimic din ceea ce știi. 

Progresul intervine atunci când omul interesat de spiritualitate își dă seama că este despre „scos” nu despre „adăugat”. Și astfel, cedând și „această” convingere limitativă Lui Dumnezeu, cedând și „cealaltă” emoție, rămâne un „gol”. Acel „gol” poate fi umplut de Iubirea Lui Dumnezeu. Ceea ce cunoști se transformă astfel în experiență. 

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

„Mă predau Lui Dumnezeu” este alegerea care aduce recunoașterea armoniei și depășirea suferinței.

Acest „predat” nu se face însă cu vorba, ci cu Intenția. Intenția se cere a fi predarea, iar mai apoi dacă apar și niște gânduri în congruență cu Intenția bine, dacă nu, iarăși bine.

Este vorba de polaritate interioară. Imaginează-ți Spiritul asemeni unei bile energetice. Această bilă, prin „șlefuire”, capătă diverse polarități.

Mulți oameni se întreabă: „Cum fac să aleg Intenția Iubirii sau Intenția predării/cedării?”. Când vorbim însă de Intenție nu vorbim de „făcut”. Intenția se alege, alegând-o.

Pe nivelul cel mai profund al Ființei putem alege dacă să ne predăm Lui Dumnezeu sau nu. Alegând „calea predării”, polaritatea interioară se schimbă, iar spre conștientizare se deschide o paradigmă total diferită. Dintr-o dată putem conștientiza că toate sunt la locul lor. Putem conștientiza că toate sunt izvorâte din Lumină/Iubire. Și putem accepta lucrurile fix așa cum sunt fiindcă Dumnezeu însuși le așază așa cum este infinit armonios.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

Suferința nu este conținută implicit în situații și evenimente. Suferința apare prin luptă și opunere de rezistență. Fiecare „lucru” este ceea ce este. Dacă fiecărui „lucru” i se permite să fie ceea ce este, suferința este imposibilă.

Nu suferi fiindcă lucrurile sunt cum sunt, ci suferi fiindcă ai vrea ca lucrurile să fie altfel decât sunt.

Una din soluțiile pentru depășirea suferinței de orice fel este acceptarea faptului că Dumnezeu permite orice manifestare. Iar dacă o permite Dumnezeu nu are cum să fie nepotrivită. Orice manifestare permisă nu conține însă implicit suferință. Suferința este cât se poate de reală, dar nu fiindcă ar fi conținută implicit în vreo experiență. Ci fiindcă poziția adoptată de ego este aceea de a intra în opoziție.

A nu te mai opune firescului este o alegere. Curgerea la unison cu Viața se cere reamintită.

Rezumând, apar doi „pași”.

1. Să accepți că orice potențial devenit actual este perfect fiind permis de Dumnezeu.

2. Să te menții conștient de ideea de la primul pas.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

Opunerea de rezistență față de orice „lucru” face ca acel lucru să persiste. De ce? Fiindcă opunerea de rezistență blochează cursul firesc. Orice energie, cum apare și dispare. Orice energie „vrea” să curgă, nu să stea.

Intervenția artificială pe care o propune ego-ul este controlul și opunerea de rezistență. Orice învăț are însă și dezvăț. Opui rezistență fiindcă pur și simplu așa ai învățat. Nu e nimic de condamnat în asta. Doar de acceptat.

Acceptând însă că opunem rezistență, ne va deveni mult mai clar când acest „opus de rezistență” se petrece. S-ar putea ca la început să apară senzația: „Vreau să nu mai opun rezistență, dar nu pot”. Senzația este doar una intermediară. Opunerea de rezistență poate fi observată din Intenția de a ne abandona Lui Dumnezeu.

Treptat, lucrurile pot fi recunoscute astfel ca armonie și drept curgere, fiindcă totul este armonie și curgere.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

Dacă acum ești, este imposibil să nu mai fii. Existența este eternă. Fără început și fără sfârșit. A nu mai exista este ceva ce mintea își imaginează, dar nu are legătură cu Realul.

Acest lucru este valabil și dacă cineva se consideră trupul fizic. Trupul fizic este alcătui din atomi. Legea conservării masei substanțelor afirmă că materia nu poate fi creată sau distrusă. Atomii, așadar, nu pot să dispară.

Existența drept eternitate, fără început și fără sfârșit, este un fapt recunoscut pe toate dimensiunile. Nici gândurile nu sunt create sau distruse. Nici Spiritul nu este creat sau distrus. Dacă acum ești, este imposibil să nu mai fii.

Posibile sunt mutarea punctului de identificare dinspre ego spre Sine prin „practică” spirituală sau experimentarea asocierii cu diverse și multiple forme. A nu mai exista, dacă acum exiști, este pur și simplu imposibil.

Viața, care este sinonimă cu Existența, nu poate fi distrusă ci doar își schimbă forma. Non-existența nu este o posibilitate drept opus pentru Existență. Dacă non-existența ar fi posibilă, asta ar genera o dualitate. Dualitatea este o iluzie.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu