Până la urmă, ce este și cum poate fi definit atașamentul? 

Inițial, Sinele care este infinitul existenței uită că este infinit. Se consideră într-un fel sau altul limitat. 

Fiindcă se consideră limitat, „privește în jur” și „vede” ceea ce pare a fi altceva decât El Însuși. 

Văzând multiplicitate, începe și o împărțire pe căprării a multiplicității. Unele lucruri le consideră bune și altele rele. Unele lucruri le consideră „ale mele” și altele le consideră „ale altora”. 

Orice „al meu” este fals fiindcă te depărtează de „EU SUNT”. De fapt, Tu drept Sine EȘTI toate acele lucruri care există și despre care consideri prin identificare cu limitarea că sunt „ale tale”. 

O posesivitate dusă la extrem se transformă în atașament. Sinele, identificat cu ceva limitat, începe să simtă că nu poate trăi fără X, Y și Z. Această senzație, bazată pe falsitate, este atașamentul. 

Orice atașament poate fi cedat prin urmarea procesului invers. 

Accepți că nu ești limitat.

Accepți că nimic nu este „al tău”.

Accepți că oricum EȘTI. 

Și mai apoi atașamentul dispare. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Nicio situație nu provoacă disconfort sau suferință prin ea însăși. Când trăiești ceva, disconfortul sau suferința apar fiindcă vezi lucruri care de fapt nu sunt acolo. Cu alte cuvinte, nu reușești să vezi realitatea în cadrul situației și din acest motiv ajungi să te lupți cu ceea ce ți se pare ție că se află acolo. 

Dacă accepți că situațiile nu îți pot genera disconfort sau suferință este mai ușor să dai drumul disconfortului și tensiunii asociate situațiilor. 

A da drumul nu constă în a muta niște materie de ici-colo. A da drumul nu constă în niște acțiuni fizice. A drumul este intenție, observare și disponibilitate interioară. Orice energie, observată din intenția de a nu fugi de ea, tinde să se disipe și să plece. De multe ori, atunci când i-ai dat drumul energiei, îți devine imediat clar și în ce fel percepția distorsiona Adevărul în acea situație și te făcea să vezi ceva ce nu era acolo. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Chiar nu are de ce să îți fie frică. Iată câteva feluri în care același Adevăr poate fi contextualizat pentru a susține reamintirea Iubirii care spulberă orice frică: 

1. Ești dintotdeauna întreaga Existență. 
2. Nu există vreun „lucru” care să cauzeze alt „lucru”. Totul există dintotdeauna. 
3. Dumnezeu te învăluie chiar acum cu Iubire. 
4. Nu ai fost niciodată separat de Dumnezeu. Nici acum nu ești. Doar ți se pare că ai fi. 
5. Nimic nu te poate ataca. Numai tu exiști și ești infinit. Nu te-ai ataca niciodată cu adevărat pe tine însuți. 
6. Tot ce nu înțelegi, nici nu trebuie înțeles. Cedează plăcerea de a gândi. 
7. Gândurile nu sunt ale tale. 
8. Ești dintotdeauna perfect. 
9. Exiști dintotdeauna fără început și fără sfârșit.

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Opunerea de rezistență se cere observată și cedată. Opunerea de rezistență este acea luptă pe care simți că o duci în tine în raport cu ceva. Când împingi într-un perete, simți tensiune. Când „împingi” într-un gând, într-un potențial, în comportamentul unei persoane, dacă ești suficient de atent, poți simți și în acest caz o tensiune. 

Această tensiune doar observată, pleacă. Când trăiești atent tensiunea, ea tinde să se dizolve. Cu privire la acest pas al trăitului atent tind să intervină dificultăți percepute. Omul poate să aibă senzația că nu poate face asta din diverse motive. 

Motivul cel mai comun pentru care cineva chiar nu poate face asta foarte bine este acela că nu există suficient antrenament de observare. De aceea, pentru a te antrena să observi, meditația se poate dovedi o practică esențială. În meditație îți antrenezi capacitatea de a sta cu atenția pe tensiunile interioare care apar. Odată antrenată atenția, cedarea vine mult mai ușor. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Mișcarea gândurilor în minte, cu cât este mai intensă, cu atât îți distorsionează mai mult percepția asupra a ceea ce este. Un lucru util de acceptat pentru omul care merge pe o cale spirituală este acela că lucrurile nu prea sunt cum par. Mintea livrează o aparență. Aparențele diferă de la om la om. Totuși un anumit lucru privit este într-un singur fel anume în Realitate. Un anumit potențial are o singură poziționare în Infinitul de dumnezeire. 

Acceptarea acestui fapt deschide calea acceptării faptului că Adevărul Absolut există. Ego-ul opune rezistență intens existenței Adevărului Absolut. Asta pentru că ego-ul se hrănește din relativizare. Prin urmare, cât timp credem că un potențial nu este într-un singur fel în mod Absolut, ego-ul poate considera acel potențial drept ce vrea el. Și astfel este menținută iluzia. 

Sabia care taie prin iluzie este tocmai acceptarea faptului că un Adevăr Absolut există. Căutarea acestui Adevăr, după ce îi accepți existența, este munca pe care orice om o are de făcut pentru a ieși din iluzie. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin