Cum să iubesc necondiționat oameni care mă rănesc? Asta nu e masochism?

Să iubești necondiționat este un lucru care apare spontan. Iar a iubi necondiționat nu spune nimic despre acțiunile care se petrec la suprafață. Poți să iubești necondiționat iar acțiunile să arate drept plecarea dintr-o relație. Poți să iubești necondiționat și acțiunile să arate drept stat în acea relație. Acțiunile vor arăta așa cum acțiunile vor arăta. A iubi necondiționat se petrece un alt nivel. 

Oricum, atunci când iubirea necondiționată este atinsă, nu mai apare întrebarea. Când iubești necondiționat, doar iubești necondiționat. Întrebarea vorbește despre „iubire necondiționată” încercând să o închidă într-o cutie. Iubirea nu poate fi închisă în cutie fiindcă în fapt este chiar Totul. 

Iubirea necondiționată intervine ca experiență când au fost cedate suficiente atașamente și emoții. Din experimentarea efectivă a posturii îți va fi clar ce anume „ai de făcut”, dar îți va deveni clar măcar parțial că în fapt, „tu”(drept ego) nu faci de fapt nimic. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Mintea mea pleacă singură în trecut și viitor. Ce fac concret?

Dacă ai conștientizat asta, merită să fii recunoscător pentru conștientizarea însăși. Să observi că mișcările mentale sunt mai degrabă automate, înseamnă că i-ai pătruns deja un pic mai mult minții adevărata natură. 

Odată ce observi că aceste mișcări mentale sunt automate, un alt pas util este acela în care nu mai consideri mintea „a ta”. A o considera „a ta” nu vine cu niciun fel de beneficiu. Cu cât o consideri mai puțin „a ta” cu atât tinde să plece mai puțin spre trecut sau viitor. 

Mai apoi, observă emoția. Un atașament de trecut sau o anxietate legată de viitor sunt cele care duc mintea în direcțiile amintite. Observă atașamentul. Observă anxietatea. Simpla observare a acestora le „debobinează” și odată cu asta mintea o să plece tot mai puțin spre trecut sau viitor. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Dacă suferința e creată de minte, de ce nu pot să mă opresc pur și simplu din suferit când vreau?

Pentru că nu ai control asupra minții. La o minte tăcută nu se ajunge încercând să o faci tăcută. Mintea devine singură tăcută când nu mai există atașament și emoții care să o perturbe. 

Totuși, într-un anume sens se poate spune că te poți opri din suferit când vrei. Este necesar doar să nu mai ai bagaj emoțional, atașamente și să nu mai opui în rezistență în fața a ceea ce este. Să le enumerăm este suficient o propoziție. Să le bifăm este posibil să fie necesari ani de practică. Anii de practică nu se cer însă văzuți ca ceva descurajant. De fapt este încurajator faptul că putem face pași în direcția corectă și să ne bucurăm de tot mai multă armonie în viețile noastre. Chiar dacă eradicarea completă a suferinței nu intervine, măcar, cu fiecare atașament sau opunere de rezistență cedată, faci încă un pas spre a-ți reaminti că ești pace și iubire. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Toată lumea vorbește despre dizolvarea egoului. Dar dacă ego-ul dispare, mai exist eu? Cine mai trăiește viața?

Existența însăși infinită și fără un început este ceea ce tu ești. Această Existență nu poate să nu mai fie. Prin urmare Existența va continua să existe. Nu poți să nu mai fii. Simțământul de „eu sunt” prezent chiar acum în tine nu poate să dispară fiindcă este însăși esența ta. 

Deci dacă ego-ul dispare, tu continui să exiști drept ceea ce oricum dintotdeauna ești. 

Dacă ne propunem totuși să fim mai preciși, ego-ul nu este ceva care să poată dispărea fiindcă nu este ceva care să aibă existență. Ego-ul este numai falsa identificare a Infinitului Existenței numai cu o arie din Ea sau numai cu ceva limitat. Această falsă identificare poate fi depășită. Depășind-o, te găsești pe tine însuți ca fiind Infinitul care dintotdeauna ești. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Dacă liniștea e adevărata mea natura, de ce trebuie să fac ceva ca s-o ating?

Pentru că ai uitat cine și ce ești. Te consideri ceva limitat. Conform identității limitate ai dezvoltat atașamente și dorințe. Atașamentele și dorințele țin mintea agitată și nu te lasă să experimentezi adevărata ta natură care este într-adevăr liniște și pace infinită. Așa că pentru falsa identitate pare că trebuie să facă ceva pentru a atinge liniștea. De fapt liniștea este chiar acum și chiar aici. 

Păstrând această aparentă identificare cu limitarea, și ceea ce numim practică spirituală devine util. Ego-ului îi este util să practice până când practica devine nenecesară, dat fiind faptul că nu mai are „cine” să practice. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin