Când te agăți cu rigiditate de ceva te predispui suferinței. Când le dai voie lucrurilor să fie ceea ce lucrurile sunt, fără atașament, te predispui păcii.
Este esențial să fii sincer cu tine însuți. Poți astfel recunoaște de ce anume te agăți cu rigiditate. Mai apoi este nevoie să fii sincer cu privire la motivele pentru care ții atât de strâns de ceva. Indiciul este acela că nu ții strâns de ceva pentru că aperi Adevărul. Cel mai probabil te minți spunându-ți că menținând un atașament aperi Adevărul. Cum ar putea un atașament, care este bazat pe falsitate, să apere Adevărul care nu are nevoie de apărare?
Când ții rigid de ceva, de fapt o faci pentru că extragi niște siguranță de acolo. Senzația de familiaritate asociată poziției tale fixe îți dă iluzia siguranței. Se mai poate să ții rigid de ceva fiindcă vrei să extragi niște plăcere din comparația cu ceilalți. Este plăcerea derivată din: „Eu știu și sunt și sigur, iar el nu știe”.
Rigiditatea se cere recunoscută treptat ca fiind o păcăleală. Observarea și contemplarea sunt un proces continuu prin care conștientizezi punctele în care ești rigid acum și le dai voie să se fluidizeze. O postură fluidă și non-atașată te conduce la depășirea suferinței.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
Mintea va fi agitată atât timp cât experimentezi atașamente și ierarhii ale importanței.
De aceea, în practică, dacă vrei ca tu să fii din ce în ce mai liniștit și dacă vrei să experimentezi o minte din ce în ce mai liniștită, este necesar să cedezi toate atașamentele și toate ierarhiile importanței.
Nu există ierarhie a importanței mai semnificativă și alta mai puțin semnificativă. Dacă întreții o ierarhie a importanței, acea diferență de potențial îi va da motive minții să fie agitată.
Este suficient să consideri că ție îți place mai mult albastrul decât negrul.
Este suficient să consideri că ție îți place mai mult când e senin afară și nu când e înnourat.
Este suficient să consideri mai importantă o plimbare prin pădure decât un mers prin oraș.
Nu contează care sunt ierarhiile importanței. Dacă ele sunt întreținute, mintea o să fie experimentată șuvoi, șuvoi de gânduri.
Același lucru este valabil și atunci când vorbim despre atașamente în general, pentru că ierarhiile importanței nu sunt decât o referire, prin alte cuvinte, tot la atașament și atașamente.
Poți însă ajunge să experimentezi o minte din ce în ce mai liniștită, până când mintea tace complet.
În momentul în care mintea tace complet, asta nu înseamnă că gândurile care erau, acum nu mai sunt, pentru că nimic din ceea ce există nu poate să nu mai existe. Ci fenomenul este mai degrabă similar unei opriri a mișcării minții, opriri a mișcării gândurilor.
Pentru că nu mai ești atașat de ceva anume și prin urmare îți poți imagina că nu mai „tragi” de „suprafața mentală” în așa fel încât să generezi perturbare acolo. Gândurile pot să stea liniștite și, în momentul în care stau liniștite, tu poți să-ți amintești cine și ce ești.
Liniștea minții este o condiție esențială pentru ca adevărata ta natură, care este cea a Sinelui, să poată fi reamintită. Fără ca mintea să fie liniștită, identitatea ta reală nu poate fi descoperită.
Prin urmare, în practică, ca să te las cu ceva practic:
- Dă-ți voie pe parcursul zilei de astăzi să observi ierarhiile importanței, să observi momentele în care spui „uite, asta e mai important decât cealaltă” sau „cutare e mai important decât altceva” și mai apoi doar să-ți amintești – și asta are deja un efect semnificativ – doar să-ți amintești că cele aparent două sunt una. Doar să-ți amintești că asta pe care tu o vedeai mai sus sau mai jos este egală ca importanță cu asta pe care o vedeai mai sus sau mai jos.
- Iar pentru atașament, un exercițiu foarte bun este acela în care îți imaginezi că acel ceva de care ești atașat nu mai există. Pur și simplu a dispărut din existență. (Știu, ceea ce există nu poate să nu mai existe, dar tu îți imaginezi că acel ceva de care simți că ești atașat nu ar mai exista instantaneu.)
O să vezi că în interiorul tău apare un disconfort dacă faci acest exercițiu de imaginație cu sinceritate. Dă-ți voie să procesezi conștient disconfortul respectiv. Dă-ți voie să stai cu el, dă-i voie să curgă prin tine, nu te lupta cu el, experimentează-l așa cum este, până când simți că ești în regulă și cu existența acelui ceva și cu eventuala, posibila non-existență pe care mintea și-o imaginează cu privire la acel ceva.
Fii în regulă atât cu existența lucrului, persoanei, situației respective, cât și cu non-existența lucrului, situației, persoanei respective.
Și odată ce ești în regulă și cu asta și cu asta, ai cedat atașamentul.
Cedând atașamentul și ierarhiile importanței în practică, în viața ta de zi cu zi, vei experimenta o minte din ce în ce mai liniștită și vei face în fiecare zi câte un pas real în direcția progresului spiritual.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
Să te întrebi: "De ce mi se întâmplă asta?" și mai apoi să lași mintea să zburde cu explicații absurde este modul prin care îți faci un deserviciu.
Milioane de ani de evoluție converg înspre potențialul pe care îl experimentezi acum.
Ceea ce se întâmplă acum se întâmplă fiindcă asta se întâmplă acum. End of story.
Sa te întrebi mereu: "De ce mi se întâmplă asta acum?" este calea directă spre ospiciu, nu spre pace.
Ceea ce se întâmplă acum se întâmplă pentru că asta era perfect și infinit armonios să se întâmple.
Dumnezeu nu pedepsește. Cauzalitatea este o iluzie. Mișcarea este o iluzie. În această trăire găsești pacea.
Cu recunoștință ,
Cimpanu Cosmin-Constantin
În mod esențial, ai de urmărit un singur lucru: să devii tot mai conștient de ce anume ești de fapt. Creșterea gradului de conștiență cu privire la ce ești se face prin lărgirea ariei cu care te identifici. Trupul fizic este o arie din Sine. Când te identifici doar cu trupul fizic, te autolimitezi.
În viața de zi cu zi, atenția îți este furată de o sumedenie de lucruri. Cu cât mai mult te lași furat de toate aceste lucruri, cu atât ratezi conștiența cu privire la ce ești.
Vrei să controlezi ceva, uiți să fii atent la ce anume ești tu. Apar niște gânduri și te lupți cu ele, uiți să fii atent. Apar niște emoții cu care te războiești și de care vrei să fugi, uiți să fii atent la cine și ce ești. Și exemplele pot continua.
O practică a atenției este necesară. Ariei din Sine cu care te identifici i se poate da voie să devină tot mai mare. Și tot mai mare devine până când o recunoști ca fiind infinită.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
Ceea ce experimentezi arată cum arată. Tu ai vrea să arate altfel. Începi să te lupți cu situația pe care o experimentezi. Suferința apare. Acesta este felul în care suferința apare de fiecare dată. Suferința nu este un dat într-o situație dată. Suferința este un dat în orice situație în care alegi să te lupți și să opui rezistență.
Când suferi, nu suferi pentru că lumea e rea, pentru că are cineva ceva cu tine sau pentru că trăiești într-o lume imperfectă creată de Dumnezeu. Este ego-ul cel care vrea să îi țină predici lui Dumnezeu despre cum Dumnezeu putea crea o lume mai bună.
Când suferi, suferi pentru că nu accepți ceea ce este așa cum este și fiindcă nu poți alege postura: „Facă-se Voia Ta Doamne, pentru că nu am altă voie decât a Ta și nu există, de fapt, altă Voie decât a Ta”.
Acest text este o reamintire că poți totuși alege chiar acum: „Facă-se Voia Ta” și mai apoi îți poți da voie să te bucuri de viață. Bucuria este chiar aici. Poți să te oprești din a o mai rata.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
