Ce înseamnă să cedezi o emoție? Și cui o cedezi? 

O emoție cedată este una de care nu te mai agăți, o lași să facă ce vrea ea, nu o mai controlezi, nu vrei să o faci să dispară, nu vrei să intervii în vreun fel asupra ei, dar totuși te menții conștient de ea fără a vrea să fugi de ea și fără a o ignora. O emoție cedată este o emoție căreia i se permite să își urmeze cursul firesc. 

Cursul firesc arată așa: VENIT - OBSERVAT - PLECAT

Cursul nefiresc poate arăta în multe feluri. Cursul nefiresc este și acela în care nu îți dai voie să devii conștient de emoție. Tot curs nefiresc este să devii conștient de o emoție, dar să fugi de ea. Tot curs nefiresc este și să te lupți cu ea sau să vrei să o schimbi sau modifici în vreun fel. 

Acum că am lămurit ce înseamnă să o cedezi, să răspundem și la întrebarea: „Cui o cedezi?”. 

Dacă crezi în Dumnezeu, și simți că te ajută, o poți ceda Lui. 

Dacă nu crezi în Dumnezeu, o poți ceda și atât. Nu îți trebuie neapărat un „cui”. Când lași joc un sac greu pe care îl porți în spinare, nu îl lași neapărat cuiva. Doar îl dai jos din spate. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

A căuta dezvoltarea puterilor spirituale nu este calea. Să cauți sau să dobândești puteri spirituale nu face decât să întărească ego-ul și să îți dea și mai mult de lucru. Când spun „puteri spirituale” mă refer la siddhis cum ar fi citirea gândurilor, teleportare, levitație, invizibilitate, controlul materiei și așa mai departe. Astfel de fenomene tind să apară și spontan odată cu progresul spiritual, dar mai înțelept este să le refuzi chiar dacă apar spontan. A le căuta în mod activ este o și mai mare capcană. 

Motivul pentru care a căuta astfel de puteri este o capcană se leagă în principal de ego. Progresul spiritual intervine într-un singur fel: 

- recunoașterea ego-ului drept iluzie. 

Când sunt experimentate puteri paranormale, devine și mai greu să continui să fii smerit, devine și mai greu să te menții conștient că ceea ce numim acțiune se petrece spontan. Devine și mai greu să nu cazi în capcana de a te lăsa adulat peste măsură. 

Este firesc ca ego-ul să fie atras de manifestarea unor astfel de puteri sau de eventuala dezvoltare a acestor puteri. La fel de firesc este ca dacă suntem în căutarea progresului spiritual autentic să nu ne lăsăm păcăliți de posibila păcăleală.

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Iluzia nu e materia. Iluzia e ce zice mintea despre materie. Privită dincolo de iluzie, materia poate fi recunoscută ca o manifestare a aceleași conștiințe. Fără distorsionări, materia poate fi recunoscută tot drept Sine. Materia nu apare și dispare. Doar pare că apare și dispare. De fapt există dintotdeauna fix în forma în care există astăzi. 

În foarte multe medii spirituale materia este considerată iluzie. A-i atribui materiei eticheta de iluzie nu face decât să perpetueze iluzia.

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Cu cât este mai intensă dorința de control, cu atât este mai intensă suferința. Și reciproca este valabilă. Adevărul este că nu poți avea control. Chiar și dacă reușești să accepți logic faptul că nu ai control, dorința tot apare. Cineva poate să își dorească și soarele de pe cer chiar dacă știe că nu îl poate avea. La fel e și cu controlul. 

Antrenarea acceptării este una din soluțiile posibile pentru control. O altă soluție este destructurarea emoțiilor. 

A nu accepta ceea ce este așa cum este reprezintă modalitatea ego-ului de a se lupta cu Dumnezeu și de a considera despre Dumnezeu că este incompetent. Este ego-ul cel care emite această judecată. 

Oare ai putea să accepți că tot ce se întâmplă este perfect așa cum este chiar dacă tu îl vezi altfel decât perfect și îl judeci? O astfel de acceptare ar putea conduce la cedarea dorinței de control. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Dacă gândurile sunt „ale tale” sau, eventual, „emise” de către tine comandă-le să se oprească. Ceva ce este „al tău” sau „emis” de către tine ar trebui să te asculte.

În practică poți ușor constata că gândurile nu te ascultă. Pur și simplu nu fac ce vrei tu. Poate să apară întrebarea: „Ok, să zicem că accept că nu sunt ale mele, dar totuși ale cui sunt și de ce le experimentez pe cele pe care le experimentez?”. 

Aceste întrebări au și ele un răspuns. Dar răspunsul nu este atât de valoros. Mult mai valoros este să te menții conștient cât mai mult timp de faptul că gândurile doar sunt și nu sunt „ale tale”. Cedarea senzației de posesivitate în raport cu mintea, conduce de fapt la liniștirea minții. Cu o minte mai liniștită totul devine mai clar. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin