Întrebare: Îmi doresc să fiu mai bun — mai răbdător, mai iubitor, mai prezent. Dar cu cât încerc mai mult, cu atât mă surprind că eșuez. De ce efortul de a fi bun pare să producă exact opusul?

Răspuns: Orice încerci să controlezi nu iese. Dorința de a controla se cere observată și cedată de fiecare dată. Oricum, tu, drept ego, nu ai niciun fel de control asupra a nimic. Doar îți imaginezi că îl ai sau l-ai putea avea și ulterior ți-l dorești. Prin urmare, nu mai încerca să controlezi răbdarea, iubirea, sau starea de prezență. Nu o să ajungi la ele niciodată prin control. 

Mai răbdător te găsești spontan ca fiind atunci când suficient emoțional este procesat. Mai iubitor te găsești spontan ca fiind atunci când mintea este mai liniștită. Iar la o minte liniștită se ajunge tot prin procesarea emoționalului. Cât despre starea de prezență, sensul este acela de creștere a gradului de conștiență. Și aceasta tinde să intervină treptat, tot prin practică. 

Așadar, observă dorința de a controla și cedeaz-o, iar lucrurile se așază de la Sine. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Întrebare: Moartea mă sperie. Nu atât durerea, cât dispariția completă — că nu voi mai fi. Cum se împacă frica asta cu tot ce înveți despre Sine și Existență?

Răspuns: Nu poți să nu mai fii. Îți pot spune asta sigur și din experiență. După multiple încarnări pe care mi le amintesc, am experimentat Vidul ca ultimă iluzie. Vidul văzut ca non-existență opusă Existenței este iluzia ultimă de care se agață mintea. În fapt, Existența, Dumnezeu, Sinele, nu au un opus. Numai Existența există, nu și ceva precum non-existența. Dacă non-existența ar exista, însăși existența ei ar transforma-o în ceva și asta ar face-o să nu mai fie nimic. 

Vidul este un concept din spiritualitate, dar se cere înțeles drept non-manifestat, nu drept absența Existenței. Vidul este potențial, și nu nimic. 

Dincolo de înțelegerea aceasta teoretică și acceptarea ei, soluția mai practică este să procesezi frica în calitatea ei de emoție. Ca orice emoție, i se poate permite destructurarea și fluidizarea. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Întrebare: „Am momente în care simt că Dumnezeu m-a abandonat. Că mă rog, că fac tot ce trebuie, și totuși tăcere. De unde știu că nu vorbesc singur?”

Răspuns: Soarele nu încetează să emită lumină, chiar și când tu spui că e întuneric afară. Este doar poziția pământului în spațiu cea care ar putea conduce la senzația că soarele s-a stins. Fix la fel, merită să îți conștientizezi și tu poziția. Este îndreptată spre soare, în așa fel încât să poți vedea soarele? 

S-ar putea ca răspunzând sincer la întrebare, tu să spui: „Da, poziția mea este corectă. Ieri m-am uitat la cer fix din poziția aceasta, și am văzut soarele pe cer. Acum mă uit și nu îl mai văd”. Dacă așa stau lucrurile, fii puțin mai atent. Poate e înnorat afară. Poate e geamul murdar. Dacă sunt nori, vor trece. Dacă e geamul murdar, poate e necesar să îl cureți. 

Dumnezeu nu vine și nu pleacă. La fel cum nici soarele nu vine și nu pleacă. Dumnezeu este ceea ce El dintotdeauna este. Și este chiar acum cu tine. Dacă nu îi conștientizezi prezența și iubirea este pentru că le opui rezistență. Cedează-te Lui și vei constata că ești prins în brațe de fiecare dată. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Întrebare: „Dacă Sinele este tot ceea ce există — infinit, perfect, complet — atunci de ce a apărut vreodată iluzia separării? De ce s-a „uitat" Infinitul pe sine însuși?”

Răspuns: Nedumerirea este onestă. Totuși aceasta este o întrebare care nu are un răspuns inteligibil și care să nu lase în urmă niște fracturi de logică. Abordarea care se prezintă ca cea mai corectă drept răspuns tinde să desființeze întrebarea. 

Separarea este o senzație, nu ceva care chiar să fi avut loc. Prin urmare, a discuta despre un început a ceva ce nu există este un non-sens. Totuși acest gen de răspuns tinde să nu rezolve conflictul în locul în care apare întrebarea. 

Un alt fel de a răspunde este acela că, potențialul identificării cu limitatul există dintotdeauna în câmpul infinit al conștiinței. Prin urmare, valabil și pentru orice alt potențial, nici acest potențial nu are un început. El nu a a apărut cândva. Ci există dintotdeauna și s-a întâmplat să devină actual. 

Nimic din ceea ce există nu are un „de ce?” real în sens ultim. Tot ceea ce există doar există dintotdeauna. Fără cauză. Fără sursă. Sursa însăși este Existența însăși. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Întrebare: Am oameni în viața mea care nu se schimbă, oricât i-aș iubi și oricât m-aș ruga pentru ei. Trebuie să-i accept așa cum sunt sau să mă îndepărtez?

Răspuns: Ce să faci în termeni de acțiuni îți va deveni ție clar în momentul în care lucrul pe energetic este gata. Atunci când nu mai există nicio emoție între tine și decizie, emoție care să îți întunece percepția, atunci îți va deveni clar ce să faci. 

Recomandarea mea este să nu ceri de la nimeni și nici să nu asculți sfaturi legate de cum să acționezi tu specific, sfaturi venite de la un alt om, indiferent care ar fi el. Nimeni nu știe ce trăiești tu. Și nu există răspuns corect în mod absolut la întrebarea: „Să stau sau să mă îndepărtez?”. 

De fapt, soluția este ca tu să ajungi în acceptare interioară, să renunți la orice dorință de a-i schimba pe ceilalți în vreun fel, să te rogi pentru ei dacă asta simți să faci, și mai apoi, îți va deveni 100% clar ce este de făcut. De multe ori, atunci când accepți cu adevărat, nici nu mai rămâne ceva de făcut fiindcă lucrurile se rezolvă de la Sine. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin