- Înseamnă să cedezi un argument. Atunci când te contrazici cu cineva, impulsul de a contrazice apare numai pentru că vrei să-ți întărești egoul. Renunță la a mai argumenta de dragul demonstrării dreptății. Adevărul nu necesită apărat. Adevărul pur și simplu este și radiază lumină infinită.
- Înseamnă să accepți o situație fix așa cum este. Cum faci asta? Acceptând că situația respectivă este la rândul său în Dumnezeu, fiindcă nu are unde altundeva să fie. Și acceptând că este perfectă fix așa cum este, fiindcă dacă n-ar fi fost perfectă, nu ar fi devenit o experiență trăită pentru tine.
- Înseamnă să-ți înveți lecțiile. Dacă cercetezi cu atenție situațiile din viața ta, o să-ți dai seama că uneori te afli în niște bucle repetitive. Actorii diferă, cadrul diferă, dar emoția este aceeași. Se repetă fiindcă universul vrea să te ajute să pricepi ceva, iar tu refuzi insistent.
- Înseamnă să renunți la a-ți mai dori control. Tu drept ego nu ai niciun fel de control. Controlul este o iluzie, fiindcă egoul este o iluzie.
- Înseamnă să renunți la a-ți mai dori siguranță. Dumnezeu îți oferă oricum toată siguranța de care ai nevoie. Când te apuci s-o cauți activ, presupui pe un nivel subconștient că nu ai fi deja în siguranță. Dar ești.
- Înseamnă să nu fugi de emoțiile care apar. Dă-ți voie să le trăiești la modul cel mai total și deplin posibil, fix așa cum sunt.
Te cedezi de fiecare dată când identificarea cu egoul devine mai slabă. Nu te cedezi de fiecare dată când întărești egoul.
Facă-se voia Ta, Doamne, pentru că nu am altă voie decât a Ta!
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
Imaginează-ți un meci de fotbal. Rezultatul este 4 la 1. Suporterii echipei câștigătoare spun că evenimentul e extraordinar. Suporterii echipei care a pierdut suferă, plâng, uneori își aruncă televizorul pe geam. Unii chiar s-au sinucis din cauză că echipa lor favorită a pierdut.
Dar evenimentul „meci de fotbal” doar există. Aceasta este singura afirmație corectă pe care o putem face despre el. Nu este nici bun, nici rău, nici dorit, nici nedorit. Este un potențial devenit actual care pur și simplu este.
La nivel de percepție însă, omul poate alege să eticheteze acest eveniment. Suporterii echipei care a pierdut îl etichetează drept rău. Și odată pusă această etichetă, poate fi experimentată suferință.
Având această alegorie în minte, să revenim la întrebarea: de ce a permis Dumnezeu acest lucru rău?
Pentru situația „meci de fotbal” este clar că evenimentul nu este rău, chiar dacă pare rău pentru anumiți suporteri. Când mergi înspre situații din viața ta, din opunere de rezistență, ai putea spune că nu se mai aplică aceeași logică. Totuși, în continuare, toate evenimentele doar sunt. Nu sunt într-un fel anume.
Dumnezeu nu permite răul. Dumnezeu permite actualizarea unui potențial care pur și simplu este. Cel mult, dacă este să-i atribuim o etichetă suplimentară, potențialul este perfect.
Bun, rău, potrivit, nepotrivit, dorit, nedorit: toate acestea sunt poziționări mentale care pot fi sau nu adoptate.
Ești invitat să dai toate etichetările la o parte, toate atașamentele și toate dorințele. Atunci o să poți vedea viața cum este ea de fapt, nu cum pare să fie prin prisma atașamentelor, dorințelor și etichetărilor pe care alegi să le suprapui mental pe diverse situații și evenimente.
Nu este necesar și nici util să suferi. Dumnezeu nu vrea ca tu să suferi. Suferința rezultă din falsa percepție, din atașament, din dorință. În ochii lui Dumnezeu ești deja pur și perfect și ești recunoscut în esența ta fix așa cum ești: iubire infinită.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
„Înainte de iluminare tăiam lemne și căram apă. După iluminare tai lemne și car apă." — zicere Zen
Trezirea nu are legătură cu ceea ce se întâmplă la suprafață. Are legătură cu o stare de conștiență cu privire la ceea ce dintotdeauna ești.
Lumea materială nu este un vis. Lumea materială este existență, este Dumnezeu, este chiar ceea ce tu ești dintotdeauna. Visul este altceva. Visul sunt filmele mentale, falsele identificări pe care mintea le produce și le suprapune peste ceea ce experimentezi.
Ce înseamnă atunci să nu fii trezit?
Înseamnă să te iei pe tine însuți drept o identitate limitată. Și nu mă refer neapărat la trupul fizic. Chiar și după ce mori, dacă nu a fost realizată identitatea ta infinită, continui să păstrezi o falsă identificare cu ceva limitat, doar mai subtil.
Înseamnă să crezi că tu faci lucrurile. Atâta timp cât te identifici cu ceva limitat, o să ai senzația că acel ceva limitat face și drege. Când identitatea este cu infinitul, îți dai seama că acel „de la ego putere" nu există. Totul este numai de la Dumnezeu putere.
Înseamnă să visezi cu ochii deschiși. Te uiți la ceva, dar mintea zboară spre ce o să mănânci diseară, ce ai făcut anul trecut, cum arăta concediul. Toate acelea sunt proiecții pe care le vezi suprapuse peste ceea ce experimentezi chiar acum.
Înseamnă să presupui cauza și efectul drept realitate. Orice face parte din existență există dintotdeauna, fără a avea o cauză. Nu există un ceva anterior care să-l fi cauzat.
Înseamnă să presupui că ceea ce există ar putea să nu mai existe. Existența este Dumnezeu, iar Dumnezeu nu are început și nu are sfârșit.
Și înseamnă să crezi că există altceva decât Dumnezeu. De fiecare dată când presupui că există Dumnezeu și altceva decât Dumnezeu, presupui despre Dumnezeu că este limitat. Adevărul este că numai Dumnezeu există. Înspre orice loc ne-am îndrepta privirea, tot înspre Dumnezeu ne îndreptăm atenția.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
Nu manifestarea. Nu controlul realității. Nu folosirea spiritualității ca să dezvolți puteri supranaturale.
De cele mai multe ori fugim din calea acceptării fiindcă ni se pare dificilă și complet neinteresantă.
Ceea ce experimentezi în chiar acest moment este perfecțiune infinită absolută. Faptul că nu vezi lucrurile așa, nu înseamnă că ele nu sunt perfecte. Înseamnă doar că nu o conștientizezi, fiindcă există o sumedenie de filtre mentale care distorsionează percepția.
Dacă ceea ce experimentezi chiar acum reflectă perfecțiune infinită absolută, atunci calea acceptării devine evidentă. Nu mai rămâne decât să accepți ce este. Să nu te mai lupți cu ce este. Să renunți la a vrea să controlezi, să schimbi, să modifici. Să te împrietenești cu ceea ce este și cu fiecare experiență din viața ta așa cum este.
Și odată cu asta, vei ști să distingi limpede între ce este Adevăr și ce este falsitate.
Cum anume accepți? Cedând cele patru dorințe ale egoului. Cu cât sunt mai puternice aceste dorințe în interiorul tău, cu atât experimentezi mai puțină acceptare.
- Dorința de aprobare. Când îți dorești aprobare din partea cuiva, înseamnă că nu te accepți pe tine însuți. Vrei validare din exterior.
- Dorința de control. Când vrei să controlezi ceva sau pe cineva, înseamnă că nu accepți acel ceva sau pe omul respectiv așa cum este.
- Dorința de separare. Când vrei să te separi de ceva, înseamnă că fugi. Și fugi pentru că nu accepți.
- Dorința de siguranță. Când îți dorești siguranță, înseamnă că îți este frică. Iar frica vine din presupunerea că ceva care nu este potrivit și infinit armonios s-ar putea întâmpla.
Renunță la a-ți mai dori aprobare, control, separare sau siguranță. Te vei găsi spontan în mai multă acceptare.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
Ca să înțelegi cum funcționează mintea, imaginează-ți un cearșaf alb, întins, pe care sunt presărate bile roșii. Fiecare bilă stă locului, acolo unde a fost așezată. Așa arată mintea în formatul ei tăcut. Postura statică este postura reală a minții.
Noi ajungem s-o experimentăm ca o aglomerație de gânduri fiindcă nu le dăm pace bilelor să stea locului. O bilă ni se pare mai interesantă decât alta, punem mâna pe ea, o apăsăm, și multe alte bile vin în zona respectivă. Așa ajungem la o minte agitată: ne atașăm de unele gânduri, le considerăm mai importante decât altele.
Din experiența mea directă, atunci când gândurile nu sunt necesare, mintea este perfect liniștită. Nu este experimentat niciun gând. Când contextul o cere, gândurile se actualizează spontan și autonom, dar impersonal. Ceea ce numim gând nu este proprietatea mea personală și nu este ceva pe care eu îl creez. Este ceva care pur și simplu există.
Gândurile nu au o sursă. Nimic nu are o sursă. Tot ceea ce există, există dintotdeauna, fără început și fără sfârșit. Renunță la a căuta sursa gândurilor, fiindcă este o capcană.
Și nu considera un gând mai important sau mai puțin important decât altul, fiindcă asta nu va conduce decât la o minte din ce în ce mai agitată.
Este greșit să afirmăm despre minte că nu ar exista. Mintea există. Doar că relația noastră cu ea și felul în care o experimentăm diferă. Este o diferență de structură și relație, nu de „există sau nu există”.
Dă-ți voie să meditezi. Prin meditație poți ajunge să dibuiești toate aceste lucruri nu ca idei cu care ești sau nu ești de acord, ci ca experiență a ta.
Cu recunoștință,
Cîmpanu Cosmin-Constantin
