Am iertat pe cineva care m-a rănit profund. Dar gândul la ce a făcut tot revine. Înseamnă că n-am iertat cu adevărat?

Dacă mintea încă zboară activ înspre subiectul respectiv înseamnă că evenimentul încă generează o „diferență de presiune” în minte. 

„Diferența de presiune” este o alegorie la care apelez eu pentru a explica de ce este agitație în minte. Știm din știință că diferența de presiune atmosferică este motorul principal din spatele formării vântului. Vântul nu este altceva decât aerul care se deplasează din zonele cu presiune ridicată către cele cu presiune scăzută. 

Tot la fel, „vântul mental”, adică agitația de gânduri pe un anumit subiect este formată din gânduri care se deplasează din zonele unde nu există presiune, spre zonele unde există „apăsare” în minte. 

Așadar, revenind la întrebarea inițială, dacă gândul la ce a făcut acea persoană tot revine înseamnă că încă mai există măcar niște reziduuri ale neiertării acolo. 

Totuși, faptul că există reziduuri nu înseamnă neapărat că nu faci tu ceva bine. Procesul de iertare poate fi corect executat, dar totuși să mai fie încă niște energie care se cere procesată. 

Imaginează-ți un muncitor care prășește un lan cu porumb. După o zi de muncă, încă mai are treabă și pe a doua zi. Asta pentru că lanul e mare, nu fiindcă nu a prășit el bine astăzi. 

Totuși recomandarea ar fi să cauți o cale să validezi și eficiența metodei. Dacă însă despre o metodă îți este 100% clar că funcționează, doar aplic-o. Până la urmă, orice zonă solidificată din minte prin neiertare, poate fi detensionată prin intenția iertării și observare conștientă. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Am auzit că trebuie să renunț la atașamente. Dar eu îmi iubesc familia, copiii, partenerul. Să renunț la atașament înseamnă să nu-i mai iubesc?

În primul rând nimic nu trebuie. Numai pentru cine vrea să depășească suferința sau să progreseze spiritual recomandat este să cedeze atașamentele de orice fel. Farmecul este că abia atunci când suficiente atașamente au fost cedate poate fi experimentată iubirea. Altfel, atașamentele blochează experimentarea iubirii la fel cum norii blochează lumina soarelui. 

Deci a renunța la atașament nu înseamnă să nu îi mai iubești, ci a renunța la atașament înseamnă să îi iubești cu adevărat. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Mi se spune că fericirea e în interior. Dar eu mă simt fericit când îmi merge bine și nefericit când lucrurile merg prost. Unde e fericirea aia interioară?

Faptul că fericirea e în interior este un fel de a spune. 

De fapt, fericirea nu e în exterior. 

Dacă încerci să îți iei fericirea din lucruri pe care le consideri exterioare presupui falsitate. Presupui că acel ceva este exterior ție și presupui că nu este tu. De fapt, ceea ce numești exterior și are existență ești tot tu drept Sine. Din această recunoaștere derivă fericirea reală. Restul sunt bucurii de moment derivate din identificarea cu limitarea. 

„Lucrurile merg bine” este o etichetare mentală. Tot etichetare mentală și judecată este și „lucrurile merg prost”. De fapt, lucrurile doar merg așa cum merg. Împărțirea în „bine” și „prost” este o judecată a minții. 

Când adevărul despre tine însuți este realizat, de fapt conștientizezi că nimic nu se mișcă. Totul stă. Sinele doar există sub forma Existenței infinite. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Meditez de ani de zile și tot nu pot opri gândurile. Înseamnă că nu sunt făcut pentru asta?

Nu mai încerca să le oprești. Aceasta este o condiție esențială pentru ca să ai șansa măcar pentru a experimenta o minte tăcută. Mintea nu tace încercând să o faci să tacă. La fel cum soarele nu intră în casă, încercând să îl agăți cu ceva de pe cer și să îl bagi la tine în casă. Soarele intră în casă când construiești un geam odăii tale. 

Un lucru care pe mine m-a ajutat foarte mult în meditație și s-ar putea să îți fie și ție de folos a fost să accept și conștientizez că gândurile nu sunt „ale mele”. Gândurile pur și simplu sunt. Nu sunt ale cuiva anume. Doar fac parte din Creație. Acceptă și tu asta, mai apoi observă gândurile în meditație din conștiența faptului că nu sunt „ale tale” și vezi ce se întâmplă. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

De ce suferă oamenii nevinovați? Dacă există un Dumnezeu sau o conștiință infinită iubitoare — cum permite asta?

Util de precizat este faptul că „vinovat/nevinovat” nu este decât o împărțeală duală pe care o face mintea. Tu nu știi ce a făcut acel om de când s-a născut și până în prezent pentru a-l pune corect în categoria „nevinovat”. Chiar și dacă ai ști fiecare secundă din experiența de viață a cuiva, amplasarea într-o categorie „vinovat/nevinovat” nu ar fi decât o categorisire mentală și nimic mai mult. 

Prin urmare, unul din felurile în care se poate răspunde la întrebare ești acela în care accepți că Dumnezeu îi dă fiecăruia experiența perfectă. Totuși, trecând prin filtrele tale de percepție, unele situații ți se par nedrepte. 

Acceptat fiind acest fapt, s-ar putea totuși să mai rămână nedumerirea suferinței. Cu alte cuvinte, mintea să spună: „Ok, să zicem că omul cutare trăiește ceva perfect pentru el, dar nu văd eu că e perfect. Totuși omul suferă. De ce permite Dumnezeu asta?”. 

Nicio situație nu conține în și prin ea însăși suferință, prin urmare Dumnezeu nici nu a creat suferința, nici nu o permite, nici nu o întreține. Suferința apare numai din falsa identificare și opunere de rezistență. 

Totul este numai Iubire și totul este numai Dumnezeu. Poți recunoaște asta și prin experiență dacă alegi să nu te mai lupți cu viața și te cedezi Lui. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin