Emoția este acumulare de gânduri. Acumularea de gânduri declanșează mișcarea în minte a altor gânduri asemănătoare. 

De multe ori, în procesarea emoțiilor, sperând că înțelegerea va conduce la ceva, omul se întreabă: „Care apare prima dată? Emoția sau gândul?” Întrebarea poate fi trecută în aceeași categorie cu: „Prima dată a fost oul sau găina?”. 

Ca și în cazul oului și găinii, pur și simplu a ști răspunsul nu vine cu foarte multă utilitate. Imaginează-ți că un gând este o singură carte din pachetul de cărți de joc. Iar emoția este un castel construit din cărți de joc. Mai apoi te poți întreba: „Ce a fost prima dată? Cărțile de joc sau castelul din cărți de joc?”. 

Este evident că ceea ce numim „castel din cărți de joc” sunt tot cărțile de joc. Fiindcă am poziționat cărțile de joc într-un anume fel, și numim asta „castel”, nu face cărțile de joc să fie altceva decât ce cărțile de joc sunt. 

Întrebarea care chiar ajută este: „Care este relația mea cu emoția?”. Printr-o relație sănătoasă cu emoția, le putem permite castelelor din cărți de joc să cadă. Adică le putem permite emoțiilor să se dezasambleze în structurile primordiale gând. De fiecare dată când o astfel de „dezasamblare” are loc tu ai făcut încă un pas spre amintirea Adevăratei Tale Naturi. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Cauzalitatea este marele exercițiu mental care nu îți dă voie să experimentezi Iubirea. Cauzalitatea este marele văl care întreține iluzia. Cu cât mai multă cauzalitate vezi, cu atât mai multă multiplicitate vezi. Cu cât vezi mai multă multiplicitate, cu atât dualitatea ți se pare o realitate. 

Există două feluri în care te poți raporta sănătos la cauzalitate. Niciunul din aceste două feluri, nu este felul în care te raportezi acum la cauzalitate. 

O modalitate sănătoasă de a raporta la cauzalitate este acela în care accepți că evenimentul sau obiectul A, are o infinitate de cauze. Faptul că citești acum acest text nu are drept cauză numai faptul că ți-ai deschis telefonul. Ci are drept cauză și faptul că te-ai născut. Și faptul că te-ai trezit azi dimineață. Și orice altceva care face parte din Existență. Cu alte cuvinte poți vedea Întregul drept cauza multiplă și infinită a lui A. 

O altă modalitate sănătoasă este aceea în care accepți despre evenimentul sau obiectul A că nu este cauzat de nimic, ci își are propria existență dintotdeauna în cadrul infinitului Sinelui. 

Ego-ul nu o să prefere niciuna din aceste două modalități de raportare la cauzalitate. Fiindcă atunci când ego-ul își pierde sprijinul în cauzalitate tot castelul de cărți(iluzia) cade. 

Totuși una din cele două raportări este recomandat să fie treptat integrată pentru a i se permite așa-zisei construcții numită ego să cadă. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Imaginează-ți că ai un obiect la 1 milimetru de ochi. Te uiți. Vezi. Totuși nu poți să îți dai seama ce este obiectul. 

Mai departe, să zicem că mutăm obiectul la 1 centimetru de ochi. Te uiți. Vezi. Însă nu îți poți da seama ce este. 

Repetăm procedura și mutăm obiectul la 10 centimetri. Sunt șanse să începi să capeți o idee cu privire la despre ce obiect vorbim. 

Mutăm obiectul la 1 metru distanță. Acum este 100% clar că vorbim despre o carte. 

Aceasta este o alegorie pentru „pașii în spate” pe care îi ai de făcut când mergi pe un drum spiritual. Când ești foarte identificat cu trupul fizic, consideri că acel trup este tot ceea ce ești tu. 

Dându-ți voie să faci un pas în spate, observi și o minte. 

Mai faci niște pași în spate și îți dai seama că mintea nu e a ta. 

Începe să ți se pară interesant. 

Așa că mai faci un pas în spate. 

Îți dai seama că și emoțiile nu sunt tot ceea ce ești și mai faci un pas în spate. 

Când se termină de făcut toți „pașii în spate” îți dai seama că ești dintotdeauna toate acestea, întreaga Existență, dar în același timp nimic în particular. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Când spui „nimic” faci referire la un concept mental. „Nimicul” există doar drept concept. Dacă „nimicul” ar exista în fapt, asta l-ar transforma automat în „ceva” și prin urmare nu ar mai fi „nimic”. 

Această informație poate părea filosofare inutilă, dar când cauți progres spiritual este esențial să îți dai seama că numai Existența există, nu și non-existența sau așa-zisul „nimic”. 

Când ieși din dualitatea „Existență” vs. „non-existență” sau dualitatea „nimic” vs. „Totul”, conștientizezi că de fapt, dintotdeauna, numai Existența și Totul există. Iar Existența drept Tot nu are un opus. Din acest motiv se spune și despre Dumnezeu că nu are un opus. Și din același motiv, Adevărul nu are un opus. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Momentului acesta nu îi trebuie adăugat nimic și nimic nu îi prisosește. Momentul este Sinele. Cel care experimentează momentul este Sinele. Experiența momentului este Sinele. „Subiectul” care experimentează „obiectul” este un fel în care mintea descrie. Fără descrierile minții, „subiectul” și „obiectul” sunt aceeași substanță. 

Mintea nu este inamic. Și ea este Sinele. Pentru ca experiența în acest plan să arate așa cum arată, mintea, cu toate dinamicile ei era necesară. Când mintea tace, nu înseamnă că mintea era și nu mai este. Tot ceea ce este nu poate să nu mai fie. Tot ceea ce este nu a avut niciun moment în care să nu fie. Tot ceea ce este, există dintotdeauna. 

Mintea pare inamic când o agiți prin dorință și atașament. Prin dorință și atașament dai naștere unor diferențe de potențial într-un spațiu de altfel liniștit care este mintea. Cedând dorința și atașamentul, treptat se face liniște. Și în acea liniște îți amintești că „tu ești acela”. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin