De ce suferă oamenii nevinovați? Dacă există un Dumnezeu sau o conștiință infinită iubitoare — cum permite asta?

Util de precizat este faptul că „vinovat/nevinovat” nu este decât o împărțeală duală pe care o face mintea. Tu nu știi ce a făcut acel om de când s-a născut și până în prezent pentru a-l pune corect în categoria „nevinovat”. Chiar și dacă ai ști fiecare secundă din experiența de viață a cuiva, amplasarea într-o categorie „vinovat/nevinovat” nu ar fi decât o categorisire mentală și nimic mai mult. 

Prin urmare, unul din felurile în care se poate răspunde la întrebare ești acela în care accepți că Dumnezeu îi dă fiecăruia experiența perfectă. Totuși, trecând prin filtrele tale de percepție, unele situații ți se par nedrepte. 

Acceptat fiind acest fapt, s-ar putea totuși să mai rămână nedumerirea suferinței. Cu alte cuvinte, mintea să spună: „Ok, să zicem că omul cutare trăiește ceva perfect pentru el, dar nu văd eu că e perfect. Totuși omul suferă. De ce permite Dumnezeu asta?”. 

Nicio situație nu conține în și prin ea însăși suferință, prin urmare Dumnezeu nici nu a creat suferința, nici nu o permite, nici nu o întreține. Suferința apare numai din falsa identificare și opunere de rezistență. 

Totul este numai Iubire și totul este numai Dumnezeu. Poți recunoaște asta și prin experiență dacă alegi să nu te mai lupți cu viața și te cedezi Lui. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Cum să iubesc necondiționat oameni care mă rănesc? Asta nu e masochism?

Să iubești necondiționat este un lucru care apare spontan. Iar a iubi necondiționat nu spune nimic despre acțiunile care se petrec la suprafață. Poți să iubești necondiționat iar acțiunile să arate drept plecarea dintr-o relație. Poți să iubești necondiționat și acțiunile să arate drept stat în acea relație. Acțiunile vor arăta așa cum acțiunile vor arăta. A iubi necondiționat se petrece un alt nivel. 

Oricum, atunci când iubirea necondiționată este atinsă, nu mai apare întrebarea. Când iubești necondiționat, doar iubești necondiționat. Întrebarea vorbește despre „iubire necondiționată” încercând să o închidă într-o cutie. Iubirea nu poate fi închisă în cutie fiindcă în fapt este chiar Totul. 

Iubirea necondiționată intervine ca experiență când au fost cedate suficiente atașamente și emoții. Din experimentarea efectivă a posturii îți va fi clar ce anume „ai de făcut”, dar îți va deveni clar măcar parțial că în fapt, „tu”(drept ego) nu faci de fapt nimic. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Mintea mea pleacă singură în trecut și viitor. Ce fac concret?

Dacă ai conștientizat asta, merită să fii recunoscător pentru conștientizarea însăși. Să observi că mișcările mentale sunt mai degrabă automate, înseamnă că i-ai pătruns deja un pic mai mult minții adevărata natură. 

Odată ce observi că aceste mișcări mentale sunt automate, un alt pas util este acela în care nu mai consideri mintea „a ta”. A o considera „a ta” nu vine cu niciun fel de beneficiu. Cu cât o consideri mai puțin „a ta” cu atât tinde să plece mai puțin spre trecut sau viitor. 

Mai apoi, observă emoția. Un atașament de trecut sau o anxietate legată de viitor sunt cele care duc mintea în direcțiile amintite. Observă atașamentul. Observă anxietatea. Simpla observare a acestora le „debobinează” și odată cu asta mintea o să plece tot mai puțin spre trecut sau viitor. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Dacă suferința e creată de minte, de ce nu pot să mă opresc pur și simplu din suferit când vreau?

Pentru că nu ai control asupra minții. La o minte tăcută nu se ajunge încercând să o faci tăcută. Mintea devine singură tăcută când nu mai există atașament și emoții care să o perturbe. 

Totuși, într-un anume sens se poate spune că te poți opri din suferit când vrei. Este necesar doar să nu mai ai bagaj emoțional, atașamente și să nu mai opui în rezistență în fața a ceea ce este. Să le enumerăm este suficient o propoziție. Să le bifăm este posibil să fie necesari ani de practică. Anii de practică nu se cer însă văzuți ca ceva descurajant. De fapt este încurajator faptul că putem face pași în direcția corectă și să ne bucurăm de tot mai multă armonie în viețile noastre. Chiar dacă eradicarea completă a suferinței nu intervine, măcar, cu fiecare atașament sau opunere de rezistență cedată, faci încă un pas spre a-ți reaminti că ești pace și iubire. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin

Toată lumea vorbește despre dizolvarea egoului. Dar dacă ego-ul dispare, mai exist eu? Cine mai trăiește viața?

Existența însăși infinită și fără un început este ceea ce tu ești. Această Existență nu poate să nu mai fie. Prin urmare Existența va continua să existe. Nu poți să nu mai fii. Simțământul de „eu sunt” prezent chiar acum în tine nu poate să dispară fiindcă este însăși esența ta. 

Deci dacă ego-ul dispare, tu continui să exiști drept ceea ce oricum dintotdeauna ești. 

Dacă ne propunem totuși să fim mai preciși, ego-ul nu este ceva care să poată dispărea fiindcă nu este ceva care să aibă existență. Ego-ul este numai falsa identificare a Infinitului Existenței numai cu o arie din Ea sau numai cu ceva limitat. Această falsă identificare poate fi depășită. Depășind-o, te găsești pe tine însuți ca fiind Infinitul care dintotdeauna ești. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin