„Echilibru în toate”. Există o capcană asociată căutării echilibrului în toate. Oameni cu intenții oneste indică echilibrul ca fiind calea. În contextul moralității și integrității, echilibrul chiar este calea. 

Capcana observată apare pe filiera relativismului moral. Dacă „relativism moral” sună complicat sau abstract, o să simplific. Relativismul moral simplificat afirmă că ceea ce este moral pentru mine, s-ar putea să nu fie moral pentru tine. Drept urmare, ce este moral și ce este imoral ține de punctul de vedere. Relativismul moral face Dumnezeu din „punctul de vedere”, iar Dumnezeu însuși este văzut tot ca un fel de punct de vedere și scos afară din ecuația logică. 

Recomandarea echilibrului în toate chiar este un demers onest. Oameni onești și care discută în contextul moralității și integrității prin raportare la Absolutul însuși care este Dumnezeu spun, de multe ori din iubire: „Măi omule, alege să fii echilibrat în toate și o să fii bine cu tine”. Și repet: „Așa este!”

Ce au în minte cei care recomandă acest echilibru în toate ține de o conduită a acțiunilor. Adică postura care te apropie de a fi bine cu tine nu este nici în a munci până la epuizare, nici în a sta degeaba toată ziua. Nu este nici în a mânca tot ce ai în frigider, și nu este nici în a nu mânca nimic. Nu este nici în a fi complet sedentar, dar nici în a-ți pompa mușchii până când nu mai arăți a om. Nu este nici în a nu te spăla deloc pe față și în a nu-ți îngriji deloc tenul, dar nici în operații estetice. Și exemplele pot continua. 

Deci „echilibrul în toate” face referire în mod onest la un soi de conduită a acțiunilor. Și, repet, este un îndemn sănătos. Capcana se înfiripă prin faptul că îndemnul își păstrează validitatea numai în context integru și moral. 

Relativismul în general, dar relativismul moral în particular vine și se prinde ca o căpușă de frumosul îndemn „echilibru în toate”. 

Prezentul text invită spre recunoașterea căpușei drept căpușă și recomandarea de a purta la noi o soluție de îndepărtare a căpușelor. De asemenea, recomandarea este de a fi cu ochii în patru pentru a observa căpușele și a le recunoaște ca atare. Nu de alta, dar nici nu știi de unde sare o căpușă din aceasta, și fiind mică nici măcar nu o observi. 

În continuare „căpușa” va fi pusă la microscop prin folosirea unui exemplu extrem ales în scop didactic. 

Așadar, prin relativism moral și raportare la „punct de vedere” și nu la Dumnezeu, cineva poate afirma: „Băi oameni buni, pentru mine este moral și integru să ucid alți oameni. Nu știu dacă și pentru voi e moral și integru să ucideți, dar nu mă prea interesează. Ce e moral și integru pentru mine, s-ar putea să nu fie moral și integru pentru voi”. 

În contextul relativismului moral, recomandarea „echilibrului în toate” este căpușată. Iar odată cu căpușarea vine și pervertirea și distorsionarea. Fiindcă omul poate să spună strict logic: „O să merg pe calea de mijloc. O să fiu în echilibru. Nu ucid în fiecare zi. O zi ucid. O zi nu ucid. În felul acesta păstrez un echilibru”. 

Prin această „punere la microscop” cititorul poate observa absurdul situației. 

Ajunși aici poate să apară și întrebarea: „Care este totuși utilitatea practică a logicii textului?” Că doar atunci când auzim: „Echilibru în toate”, orice om sănătos la cap implică și bunul simț pe traseu, prin urmare nu vorbim de vreo capcană reală. 

Ei bine, prin alegerea exemplului extrem al relativismului moral când vine vorba de a ucide, pare într-adevăr că nu vorbim de o capcană reală. Există însă moduri mult mai subtile prin care relativismul moral căpușează recomandarea „echilibrului în toate”. Asta ca să nu mai spunem că relativismul cu totul este un mecanism mental care perpetuează iluzia și suferința. 

Un exemplu de modalitate mai subtilă de căpușare este consumul de droguri. Și ca să facem și mai blând exemplul, ignorăm drogurile considerate ca fiind cu grad mare de risc și alegem țigările drept exemplu de lucru în scop didactic. Să zicem că un...

A-l ruga sincer și curat pe Dumnezeu să te ajute, face minuni. Problema este că avem dificultăți și cu sinceritatea și cu curățenia.

Când vorbim de sinceritate, apare îndoiala. Totuși poți fi sincer sau nesincer în îndoiala ta. Sinceri în îndoiala noastră suntem când spunem: „Dacă există un Dumnezeu, îl rog să mă ajute.” Nesinceri în îndoială suntem când ignorăm această îndoială, argumentând că ne îndoim doar foarte puțin și prin urmare nu contează.

Pentru a ne alinia sincerității în rugă suntem invitați să ne observăm îndoielile.

Când vine vorba de curățenie, spectrul perturbator este mult mai larg.

De exemplu, lucrurile devin neclare când împrumutăm „rugi” de la alții. Ceea ce vrei tu să îl rogi pe Dumnezeu, îl poți ruga doar tu. Fii sincer și pune-o în cuvintele tale.

De multe ori oamenii ajung să se roage, doar pentru a-și întări ego-ul și a demonstra că Dumnezeu nu le răspunde la rugi. Dacă pleci în rugă din dorința de a demonstra, te autosabotezi.

Tot o dovadă de lipsă de curățenie în rugăciune este și îngâmfarea ego-ului de a-i spune lui Dumnezeu ce și cum are de livrat. De parcă Dumnezeu ar fi un curier incompetent căruia trebuie să îi explicăm noi ce colet trebuie să aducă fiindcă le-a cam încurcat.

Rugăciunii curate și sincere i se răspunde instant. Cel puțin aceasta este experiența autorului acestor rânduri.

Când autorul acestor rânduri a spus după ani de chin și suferință: „Dacă există un Dumnezeu, îl rog să îmi dea un semn” a fost pulverizat peste tot drept răspuns de binecuvântare. M-am simțit peste tot în același timp, și de atunci știu indubitabil că Dumnezeu există.

Când autorul acestor rânduri s-a întrebat: „Doamne de ce mă chinui?” într-un alt context, o amintire din ceea ce numim vieți anterioare a apărut cu claritate și siguranță. Acum este știut clar că am mai trăit pe acest pământ.

Rugăciunea sinceră și curată face minuni. Aliniază-te așadar sincerității și curățeniei. Roagă-l în cuvinte sincere și curate pe Dumnezeu să te ajute. Răspunsul vine instant când nu este blocat de ego cu aroganța, mândria și lipsa de sinceritate specifice lui. 

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

O minciună repetată de ori de câte ori, tot nu devine adevăr. 

Există multe informații care sunt incluse astăzi în sfera spirituală și care sunt pur și simplu false. Articolul de astăzi punctează două astfel de informații care sunt rulate în tăvălug și luate de bune de toată lumea fără să mai fie trecute prin niște filtre. Uneori și filtrul bunului simț ar fi suficient.

O astfel de informație care se duce tăvălug și nimeni nu își mai ia timpul pentru ca măcar să cugete asupra ei până să o dea mai departe zice așa: „Dacă poți să vizualizezi un vis sau un lucru pe care ți-l dorești, înseamnă că există la nivel astral și este în curs de materializare”. 

Afirmația este pur și simplu falsă. 

O să apelez la bunul tău simț. 

Te rog să îți imaginezi un elefant viu, roz, cu cap din fier și care în loc de picioare are mitraliere. Poți să vizualizezi acest tip de elefant fiindcă pur și simplu mintea poate să vizualizeze asta. 

Acum să zicem că cineva e suficient de nonconformist și își dorește un elefant din acesta ca animal de companie. Dacă poți să vizualizezi elefantul viu, roz cu cap din fier și care are mitraliere drept picioare, înseamnă că el există la nivel astral și este în curs de materializare? Ferească Dumnezeu! 😂

Prin urmare, afirmația conform căreia dacă poți vizualiza ceva înseamnă că acel ceva este în curs de materializare nu trece nici măcar testul bunul simț. Cu toate acestea poate fi auzită iar și iar într-o sumedenie de cercuri așa zis spirituale.

De fapt, pentru ca lucrurile să fie cât mai clare cu putință, ele pot fi descompuse în 3 categorii atunci când vorbim de imaginație, vizualizare și ce potențial din infinitul non-manifestat poate primi ștampila actualității. 

Categoria 1: Ne putem imagina lucruri care într-adevăr au existență, și pot deveni și potențiale actuale în planul în care ne aflăm.

Categoria 2: Ne putem imagina lucruri care într-adevăr au existență, dar nu pot deveni niciodată actuale în planul în care ne aflăm. Unele din chestiunile celebre care au fost văzute și care au și existență, dar nu în planul în care ne aflăm, o reprezintă evenimentele descrise în Biblie în apocalipsă. Toate acele chestiuni există, dar nu au treabă cu planul în care ne aflăm noi acum. Există numai în astral. 

Acesta este și motivul pentru care unii oameni care au capacități reale de a vedea diverse lucruri pe care oamenii în general nu le pot vedea, au ajuns să își ducă studenții într-o zonă iluzorie. Omul, date fiind capacitățile chiar a văzut că vine sfârșitul lumii, dar nu și-a dat seama că acele potențiale sunt specifice altui plan și nu se vor actualiza niciodată în planul în care noi ne aflăm. 

Categoria 3: Ne putem imagina lucruri care nu au deloc existență și nu pot deveni niciodată actuale nici în planul în care ne aflăm, nici în planurile astrale, nici oriunde altundeva. Ego-ul este un exemplu clasic de lucru imaginat care nu are existență deloc. 

Recomandarea este așadar pentru studentul spiritual să nu ia de bun tot ce este rostit de sute de ori în tăvălug în diverse cercuri așa zis spirituale, fiindcă de cele mai multe ori informațiile sunt repetate nemestecat fiindcă se prezintă ca facile și dau bine. De fapt se răspândesc asemeni unor viruși, în loc să aibă vreo legătură cu adevărul. 

Prima chestiune este așadar lămurită.

Mai există o a doua chestiune pe care articolul o punctează pe scurt. Dacă pentru prima bunul simț este suficient pentru a realiza că vorbim de un neadevăr, pentru a doua este necesară puțină pregătire spirituală. 

Foarte pe scurt va fi punctat următorul aspect. 

Poate ai mai auzit și tu că: „Nimic nu îi este imposibil lui Dumnezeu”. Ei bine, în final voi împărtăși cu tine care este un lucru care îi este imposibil lui Dumnezeu. 

Lui Dumnezeu îi este imposibil să nu mai fie Dumnezeu. 

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

Există un moment pe parcursul acestei întrupări în care ți-ai asumat miezul a ceea ce consideri ca fiind identitatea ta. Psihologii se contrazic cu privire la vârsta la care asumarea identității intervine. Cu ce este toată lumea de acord este însă că intervine la un moment dat și că nu este prezentă încă de la naștere.

Dacă privim prin lucru spiritual înspre același fenomen, constatăm că de fapt ce intervine la un moment dat pe durata acestei întrupări este asumarea falsei identități. Este asumarea identității false care mai apoi întreține toată suferința asociată acestei lumi. Pe scurt spus este vorba de identificarea cu ego-ul. 

Relevant de precizat în context este faptul că ego-ul în sens psihologic nu este tot una cu ego-ul în sens spiritual. Ego-ul în sens psihologic reprezintă structurile mentale care alcătuiesc personalitatea. Ego-ul în sens spiritual este doar o invenție a minții care nu are existență. 

Revenind la asumarea identității false, procesul poate fi recunoscut ca având o asociere predominantă cu una din următoarele 4 dorințe: aprobare, control, separare sau siguranță. 

De aceea, dacă cineva începe să intenționeze evoluție conștientă o să observe că preponderent, în mai toate situațiile își dorește să controleze, sau că preponderent, în mai toate situațiile, caută să primească aprobare din partea celorlalți. Sau caută siguranță sau separare.

Motivul este căutarea afirmării identității prin mijloace similare celor care au intervenit în fazele de început ale prezentei întrupări. 

Să zicem că un copil se joacă cu niște cuburi pe care le are drept jucării în cameră primite de la părinți. Într-un anumit moment, prin dezvoltarea creierului și interacțiunea tot mai accentuată a acestui organ cu mintea, poate interveni constatarea sau identificarea falsă: „Eu sunt cel care a mutat, și prin urmare controlat, poziția acestui cub în spațiu. Cubul nu mai este în dreapta, ci este stânga, fiindcă eu am controlat asta. Eu sunt cel care controlează”. Desigur că procesul mental nu este atât de elaborat la vârsta respectivă, dar rândurile de mai sus au apărut doar ca material didactic pentru a sublinia mai mult natura procesului decât specificul exact al procesului. 

În situația exemplificată, identitatea se formează în asociere cu controlul. Controlul este așadar integrat în ceea ce am putea considera despre noi că suntem. Adultul care suferă și care începe să dezasambleze conștient suferința poate identifica această dorință de control și să se întrebe de ce e acolo: „De ce îmi doresc eu atât de tare să controlez?”. Răspunsul este acela că, mai mult inconștient, în procesul de acceptare a identității false ai acceptat despre tine prezumția conform căreia: „Eu sunt cel care controlează”. 

Exemplele pot continua pentru fiecare dintre cele 4 dorințe enumerate: aprobare, control, separare sau siguranță. 

Haide totuși să mai punctăm câteva exemple. 

Cum se acceptă identificarea falsă în raport cu aprobarea? Ei bine, dezvoltarea creierului poate ajunge în punctul propice asumării identității atunci când unul din părinți aprobă o reușită a copilului: „Bravo, ce frumos ai construit acest castel”. Dacă momentul în care intervine această experiență coincide cu momentul în care restul condițiilor cu privire la dezvoltarea creierului sunt îndeplinite, atunci ceea ce considerăm despre noi că suntem poate fi în strânsă legătură cu aprobarea. Raționamentul ar putea arăta: „Eu sunt cel care primește aprobare din partea altcuiva care nu este eu. Prin urmare eu sunt cel care primește aprobare”. Mai apoi, adultul caută aprobarea din partea celorlalți, suferă când nu o primește și nu poate înțelege de ce caută această aprobare. Ei bine, căutarea aprobării se întâmplă fiindcă aprobarea însăși a fost inclusă în ceea ce adultul consideră despre el că este. De fiecare dată când nu este primită aprobare, falsa identitate traduce asta ca un atac asupra ei. Este ca și cum, când cineva nu te aprobă, îți neagă identitatea. Îți neagă însăși exis...

Împărtășesc cu tine materialul de mai sus a lui Dragoș Pătraru din reverență față de curajul de a aborda un astfel de subiect. O fac însă și fiindcă anumite informații din spiritualitate, puse în acest context în care discutăm științific liberul arbitru pot să se lege și să aibă mai mult sens.  

În mod normal subiectul tinde să facă puține vizualizări și să nu prezinte interes. De ce? E foarte simplu: 

1. Paradigma lumii în care trăim este atât de departe de recunoașterea liberului arbitru drept iluzie încât atunci când se prezintă informația, intervine spontan un conflict între paradigme.

Este ca și cum te-aș întreba pe tine acum: „Cât fac 2 pere minus 3 litri de apă?” Ca reacție este experimentată un soi de perplexitate. Și ori lași întrebarea așa și mergi mai departe neinteresat, ori îmi spui că sunt nebun, ori încerci să îmi explici că întrebarea nu are sens. 

Tot lipsită de sens tinde să se prezinte și o discuție cu privire la liberul arbitru. Paradigma obișnuită este atât de încetățenită, încât respinge orice altceva.  

2. Poate să apară argumentul: „Haide mă! De existența sau non-existența liberului arbitru ne arde nouă? Păi eu sufăr de nu știu ce e cu mine. Nu am destui bani. Nu dorm bine noaptea. Tocmai m-am certat cu partenerul de cuplu și tu îmi spui de liber arbitru. Zi-mi cum să le rezolv pe astea, și mai vedem noi cu liberul arbitru”.

Și înțeleg total argumentul, iar dacă te regăsești în rândurile de mai sus, să știi că sunt alături de tine. Totuși paradoxul este că tocmai dacă îți devine foarte clar dacă există sau nu liber arbitru, se rezolvă și toate problemele cotidiene enumerate. Iar liberul arbitru este doar o părticică. De fapt, dacă îți devine foarte clar, prin experiență, nu din lecturi, ce ești cu adevărat, atunci toate problemele cotidine s-au rezolvat. 

3. Subiectul tinde să fie ocolit chiar și de cei care îl conștientizează fiindcă, la contactul dintre cele 2 paradigme pomenite și mai sus, tind să rezulte spontan interpretări eronate.

Sunt tot felul de inepții care se pretind a fi logice și care spun lucruri precum: „Păi dacă nu există liber arbitru înseamnă că pot să fac ce vreau, să dau în cap, să omor, să fur că nu sunt responsabil pentru asta” sau „Dacă nu există liber arbitru de ce mai avem justiție? Că înseamnă că nu mai trebuie să condamnăm pe nimeni” sau „Dacă nu există liber arbitru, înseamnă că nu pot să decid nimic pentru mine, deci în concluzie o să stau ca leguma în casă toată ziua” și exemplele pot continua. După cum spuneam, tot felul de inepții care se pretind logice, dar care nu au nicio legătură cu logica, ci rezultă eronat la contactul dintre paradigme. 

Acestea sunt așadar cele 3 motive principale pentru care dacă liberul arbitru este luat drept realitate, discuția cu privire la liber arbitru este ignorată, iar dacă liberul arbitru este conștientizat drept iluzie, discuția tinde iarăși să fie evitată dintr-un soi de teamă a interpretării eronate. 

Așadar, dacă l-am văzut pe Dragoș Pătraru că are curajul să abordeze subiectul, am zis să vin și eu cu o latură spirituală care să completeze subiectul.  

Pentru început aș spune că mă declar surprins de faptul că în lumea științifică actuală, lume științifică foarte prinsă în propria-i dogmă(vezi și Rupert Sheldrake într-un TED Talk care după ce a fost încărcat pe canalul oficial al TED, a fost dat jos la câteva luni distanță 👇)

, un profesor de biologie, neurologie, științe neurologice și neurochirurgie la Universitatea Stanford (Robert Sapolsky) vine și spune cinstit: „Bă băieți, să știți că nu prea aveți liber arbitru” 🤣 (bine, el nu a spus-o chiar așa. Am parafrazat.) 

Pentru ca să poți să te apropii de această concluzie corectă și pe care textele sacre de mii de ani ale spiritualității o implică deja, este necesar să cauți ceva într-un mod științific, și să ai în tine puterea de a-ți da voie să nu știi de la început care este concluzia la care vrei să ajungi. În zilele noastre, lumea științifică antepronunță ce...