Există un moment pe parcursul acestei întrupări în care ți-ai asumat miezul a ceea ce consideri ca fiind identitatea ta. Psihologii se contrazic cu privire la vârsta la care asumarea identității intervine. Cu ce este toată lumea de acord este însă că intervine la un moment dat și că nu este prezentă încă de la naștere.

Dacă privim prin lucru spiritual înspre același fenomen, constatăm că de fapt ce intervine la un moment dat pe durata acestei întrupări este asumarea falsei identități. Este asumarea identității false care mai apoi întreține toată suferința asociată acestei lumi. Pe scurt spus este vorba de identificarea cu ego-ul. 

Relevant de precizat în context este faptul că ego-ul în sens psihologic nu este tot una cu ego-ul în sens spiritual. Ego-ul în sens psihologic reprezintă structurile mentale care alcătuiesc personalitatea. Ego-ul în sens spiritual este doar o invenție a minții care nu are existență. 

Revenind la asumarea identității false, procesul poate fi recunoscut ca având o asociere predominantă cu una din următoarele 4 dorințe: aprobare, control, separare sau siguranță. 

De aceea, dacă cineva începe să intenționeze evoluție conștientă o să observe că preponderent, în mai toate situațiile își dorește să controleze, sau că preponderent, în mai toate situațiile, caută să primească aprobare din partea celorlalți. Sau caută siguranță sau separare.

Motivul este căutarea afirmării identității prin mijloace similare celor care au intervenit în fazele de început ale prezentei întrupări. 

Să zicem că un copil se joacă cu niște cuburi pe care le are drept jucării în cameră primite de la părinți. Într-un anumit moment, prin dezvoltarea creierului și interacțiunea tot mai accentuată a acestui organ cu mintea, poate interveni constatarea sau identificarea falsă: „Eu sunt cel care a mutat, și prin urmare controlat, poziția acestui cub în spațiu. Cubul nu mai este în dreapta, ci este stânga, fiindcă eu am controlat asta. Eu sunt cel care controlează”. Desigur că procesul mental nu este atât de elaborat la vârsta respectivă, dar rândurile de mai sus au apărut doar ca material didactic pentru a sublinia mai mult natura procesului decât specificul exact al procesului. 

În situația exemplificată, identitatea se formează în asociere cu controlul. Controlul este așadar integrat în ceea ce am putea considera despre noi că suntem. Adultul care suferă și care începe să dezasambleze conștient suferința poate identifica această dorință de control și să se întrebe de ce e acolo: „De ce îmi doresc eu atât de tare să controlez?”. Răspunsul este acela că, mai mult inconștient, în procesul de acceptare a identității false ai acceptat despre tine prezumția conform căreia: „Eu sunt cel care controlează”. 

Exemplele pot continua pentru fiecare dintre cele 4 dorințe enumerate: aprobare, control, separare sau siguranță. 

Haide totuși să mai punctăm câteva exemple. 

Cum se acceptă identificarea falsă în raport cu aprobarea? Ei bine, dezvoltarea creierului poate ajunge în punctul propice asumării identității atunci când unul din părinți aprobă o reușită a copilului: „Bravo, ce frumos ai construit acest castel”. Dacă momentul în care intervine această experiență coincide cu momentul în care restul condițiilor cu privire la dezvoltarea creierului sunt îndeplinite, atunci ceea ce considerăm despre noi că suntem poate fi în strânsă legătură cu aprobarea. Raționamentul ar putea arăta: „Eu sunt cel care primește aprobare din partea altcuiva care nu este eu. Prin urmare eu sunt cel care primește aprobare”. Mai apoi, adultul caută aprobarea din partea celorlalți, suferă când nu o primește și nu poate înțelege de ce caută această aprobare. Ei bine, căutarea aprobării se întâmplă fiindcă aprobarea însăși a fost inclusă în ceea ce adultul consideră despre el că este. De fiecare dată când nu este primită aprobare, falsa identitate traduce asta ca un atac asupra ei. Este ca și cum, când cineva nu te aprobă, îți neagă identitatea. Îți neagă însăși exis...

Împărtășesc cu tine materialul de mai sus a lui Dragoș Pătraru din reverență față de curajul de a aborda un astfel de subiect. O fac însă și fiindcă anumite informații din spiritualitate, puse în acest context în care discutăm științific liberul arbitru pot să se lege și să aibă mai mult sens.  

În mod normal subiectul tinde să facă puține vizualizări și să nu prezinte interes. De ce? E foarte simplu: 

1. Paradigma lumii în care trăim este atât de departe de recunoașterea liberului arbitru drept iluzie încât atunci când se prezintă informația, intervine spontan un conflict între paradigme.

Este ca și cum te-aș întreba pe tine acum: „Cât fac 2 pere minus 3 litri de apă?” Ca reacție este experimentată un soi de perplexitate. Și ori lași întrebarea așa și mergi mai departe neinteresat, ori îmi spui că sunt nebun, ori încerci să îmi explici că întrebarea nu are sens. 

Tot lipsită de sens tinde să se prezinte și o discuție cu privire la liberul arbitru. Paradigma obișnuită este atât de încetățenită, încât respinge orice altceva.  

2. Poate să apară argumentul: „Haide mă! De existența sau non-existența liberului arbitru ne arde nouă? Păi eu sufăr de nu știu ce e cu mine. Nu am destui bani. Nu dorm bine noaptea. Tocmai m-am certat cu partenerul de cuplu și tu îmi spui de liber arbitru. Zi-mi cum să le rezolv pe astea, și mai vedem noi cu liberul arbitru”.

Și înțeleg total argumentul, iar dacă te regăsești în rândurile de mai sus, să știi că sunt alături de tine. Totuși paradoxul este că tocmai dacă îți devine foarte clar dacă există sau nu liber arbitru, se rezolvă și toate problemele cotidiene enumerate. Iar liberul arbitru este doar o părticică. De fapt, dacă îți devine foarte clar, prin experiență, nu din lecturi, ce ești cu adevărat, atunci toate problemele cotidine s-au rezolvat. 

3. Subiectul tinde să fie ocolit chiar și de cei care îl conștientizează fiindcă, la contactul dintre cele 2 paradigme pomenite și mai sus, tind să rezulte spontan interpretări eronate.

Sunt tot felul de inepții care se pretind a fi logice și care spun lucruri precum: „Păi dacă nu există liber arbitru înseamnă că pot să fac ce vreau, să dau în cap, să omor, să fur că nu sunt responsabil pentru asta” sau „Dacă nu există liber arbitru de ce mai avem justiție? Că înseamnă că nu mai trebuie să condamnăm pe nimeni” sau „Dacă nu există liber arbitru, înseamnă că nu pot să decid nimic pentru mine, deci în concluzie o să stau ca leguma în casă toată ziua” și exemplele pot continua. După cum spuneam, tot felul de inepții care se pretind logice, dar care nu au nicio legătură cu logica, ci rezultă eronat la contactul dintre paradigme. 

Acestea sunt așadar cele 3 motive principale pentru care dacă liberul arbitru este luat drept realitate, discuția cu privire la liber arbitru este ignorată, iar dacă liberul arbitru este conștientizat drept iluzie, discuția tinde iarăși să fie evitată dintr-un soi de teamă a interpretării eronate. 

Așadar, dacă l-am văzut pe Dragoș Pătraru că are curajul să abordeze subiectul, am zis să vin și eu cu o latură spirituală care să completeze subiectul.  

Pentru început aș spune că mă declar surprins de faptul că în lumea științifică actuală, lume științifică foarte prinsă în propria-i dogmă(vezi și Rupert Sheldrake într-un TED Talk care după ce a fost încărcat pe canalul oficial al TED, a fost dat jos la câteva luni distanță 👇)

, un profesor de biologie, neurologie, științe neurologice și neurochirurgie la Universitatea Stanford (Robert Sapolsky) vine și spune cinstit: „Bă băieți, să știți că nu prea aveți liber arbitru” 🤣 (bine, el nu a spus-o chiar așa. Am parafrazat.) 

Pentru ca să poți să te apropii de această concluzie corectă și pe care textele sacre de mii de ani ale spiritualității o implică deja, este necesar să cauți ceva într-un mod științific, și să ai în tine puterea de a-ți da voie să nu știi de la început care este concluzia la care vrei să ajungi. În zilele noastre, lumea științifică antepronunță ce...

A fost primit un mesaj pe e-mail. Iar plecând de la aceste întrebări, a fost simțită și scrierea unui articol spre a fi postat pentru publicul larg. 

Iată cum sună întrebarea:

<<Care este părerea dvs, credeți că oamenii din realitatea noastră doar ne oglindesc pe noi și că ei nu au liber arbitru în realitatea noastră? Ce părere aveți despre conceptul e.i.y.p.o. ? Mulțumesc!>>

Mai întâi iată răspunsul scurt care a fost oferit pentru întrebare:

<<Prima întrebare este genul de întrebare în așa fel construită încât orice răspuns ai oferi la ea, conduce spre eroare și iluzie. 

Să îți spun de ce. 

Este necesar mai întâi să definim „cine suntem noi”, și mai apoi putem vorbi despre „realitatea noastră”. Răspunsul la întrebare este diferit în funcție de ce anume este luat drept Identitate. 

Dacă vorbim de identitate drept trup, minte, ego, Conștiință, dincolo de Conștiință, Identitatea ca fiind atât Dumnezeu manifestat cât și Dumnezeu non-manifestat. Există un spectru larg din care apar alegeri cu privire la identitate. Prin urmare în funcție de răspunsul la întrebarea: „Cine sunt eu?” și răspunsul la prima întrebare este diferit. 

Același lucru este valabil și pentru a doua întrebare. 

Aș preciza totuși că a doua întrebare conține iluzia dualității „in” „out”, ceea ce face iarăși ca orice posibil răspuns că indice înspre iluzie, în loc să indice înspre Realitate.>>

În continuare, detaliem niște lucruri din intenția clarității. 

Referitor la păreri, studentul spiritual dedicat este invitat să stea cât mai departe de păreri. Asta înseamnă practicarea unei detașări de gânduri în particular și de minte în ansamblu. Mintea nu doar că nu este noi, dar nici măcar nu este a noastră. Mintea pur și simplu este. Părerea nu este altceva decât un gând de care ne-am atașat și l-am făcut în mod artificial „al nostru”. Acesta este motivul pentru care cu cât mai multe sunt părerile cu atât este încetinit progresul spiritual. Atașamentul încetinește progresul spiritual. Iar părerea este atașament de gând. Prin urmare, mult mai corect este să afirmăm că niște gânduri apar ca răspuns la alte gânduri, dar nu că am avea păreri. 

Mai apoi întrebarea continuă: „credeți că oamenii din realitatea noastră doar ne oglindesc pe noi și că ei nu au liber arbitru în realitatea noastră?”

O precizare relevantă ar fi aceea că, din nou, întrebarea reflectă o posesivitate care blochează progresul spiritual real. Nimic nu este cu adevărat al nostru. Prin urmare nici realitatea nu este a noastră. Realitatea cel mult este. Numai că aici mai intervine un aspect. Ceea ce numim de obicei în limbaj comun realitate este fix iluzie. Ceea ce numim realitate de obicei este combinația dintre minte și materie. Adică fix ceea ce ne indică atât buddhismul cât și hinduismul ca fiind maya, samsara sau iluzie. 

Mergând mai departe, întrebarea implică o dualitate presupusă artificial. Și anume este vorba de dualitatea „eu vs. ceilalți”. Acest „eu vs. ceilalți” este doar un concept din minte. De fapt, „eu” par separat de „ceilalți” numai fiindcă iau drept nemestecate niște concepte mentale. În absența oricărui concept nu rămâne decât Unitatea Absolută a Sinelui care este tot ceea ce este. De fapt „eu” și „ceilalți” este o percepție iluzorie. Tot ceea ce există de fapt este numai și numai Sinele, iar identitatea ta reală este Sinele. Sinele fiind atotcuprinzător, infinit, fără început și fără sfârșit. Conceptul oglindirii este tot unul bazat pe iluzia dualității. Există ceva, și mai apoi există oglinda care poate oglindi ceva-ul inițial. Asta e dualitate. De fapt, oglinda și „ceva”-ul sunt UNA. 

Prin urmare, în esență, este cumva corect să spunem că ceilalți ne oglindesc, dar și mai corect este să ne dăm voie să recunoaștem că de fapt suntem peste tot. Nu în același timp, ci întru Eternitate dincolo de orice timp liniar. 

Referitor la întrebarea cu numărul 2, și anume: „Ce părere aveți despre conceptul e.i.y.p.o. ?” recunosc că a trebuit să caut pe internet ce înseamnă: e.i.y...

Ne grăbim să judecăm totul și orice. Simțim ca imperios necesar să atribuim etichete fiecărei experiențe. Și o facem atât de des încât a devenit ceva natural, în ciuda faptului că nu este natural. 

Invitația cu care vine prezentul material a dat roade în realitatea subiectivă a autorului acestor rânduri. De asemenea, sunt oameni în jur care trăiesc aliniați invitației acestui articol și nu sunt decât recunoscători și plini de bucurie pentru asta. 

Iar această invitație este aceea de a accepta că, pur și simplu, noi trăim experiențe. Iar tot ceea ce putem spune despre aceste experiențe, fără a greși, este faptul că sunt. Știm sigur că le trăim. Însă habar nu avem care sunt adjectivele, judecățile sau caracteristicile potrivite pentru a le descrie. Cu toate acestea, situația X o numim problemă, situația Y o numim insuportabilă, de situația Z ne e frică, situația A o blestemăm, iar despre situația B spunem că este stresantă. 

Iar cele înșiruite mai sus, sunt pur și simplu niște exemple. Pe lângă acestea mai există o sumedenie de alte clasificări, caracterizări, descrieri și judecăți pe care le emitem cu privire la absolut tot ceea ce experimentăm. 

Iar prin asta ne facem un mare deserviciu. 

Ne grăbim de multe ori să spunem că avem problemele X, Y și Z. Invitația cu care vine articolul de astăzi este aceea ca, de astăzi înainte, să ne deschidem înspre a spune că avem experiențele X, Y și Z și nu problemele X, Y și Z.

Nimic nu este cu adevărat problematic, cu excepția situației în care mintea vede problemă în ceva. Problemele nu au o existență de sine stătătoare fiind în mod absolut probleme. Tot ceea ce este numit problemă derivă dintr-o relativizare. 

Noi suntem întrupați ca oameni în acest plan și trăim experiențe. Problemele apar atunci când ne luptăm cu viața, suntem încrâncenați, ne e frică, suntem speriați sau considerăm că prin ceea ce experimentăm ni se aduce un deserviciu. 

Adevărul este că de fiecare dată, în fiecare instanță a existenței, se petrece acel lucru care este infinit armonios să se petreacă. Desigur că din toată opunerea de rezistență pe care o exercităm în fața vieții, se poate naște rapid în noi impulsul de a spune: „Ia să te văd pe tine cum nu ai bani, serviciu, ești bolnav și mai spui că toate acestea sunt experiențe și nu probleme”. 

În fața acestor obiecții nu este experimentată niciun fel de opunere de rezistență. Toate obiecțiile sunt recunoscute și acceptate ca atare. Dacă ele apar, atunci înseamnă că era infinit armonios să apară. 

De asemenea, acest articol ca și oricare altul de pe acest blog nu își propune să convingă pe nimeni de nimic. 

Tot ceea ce citești este o invitație. Poți crede ce vrei. Ba chiar poți închide acest articol chiar acum. Nu există nicio obligație în a-l citi. 

Totuși există o invitație în spatele acestor rânduri. Iar impulsul de a lansa această invitație a venit într-un moment de inspirație. Și a venit la pachet cu conștientizarea: „Ok, asta funcționează pentru mine, și funcționează pentru o mână de alți oameni pe care îi cunosc. Ar putea funcționa pentru toată lumea care se deschide înspre asta”. 

Iar această deschidere reprezintă de fapt tot ceea ce este necesar. 

Observarea este postura noastră naturală. Însă avem antrenament amplu de a ne identifica drept acționatori. Pentru a pune cumva „în practică” recomandarea cu care vine articolul, este necesar să observăm mintea și procesele care au loc în ea. Iar de fiecare dată când vedem că mintea se apucă de etichetat situațiile drept probleme, să ne amintim ceea ce am citit astăzi aici. Și să îi permitem astfel să iasă la suprafață gândului care spune: „Ok, aceasta este corect spus o experiență. Ea nu este într-un fel anume. Faptul că eu o văd într-un fel anume e o altă poveste. Dar totuși experiența este pur și simplu o experiență. Haide în loc să o judec, să o observ”. 

De asemenea, de fiecare dată când apare impulsul de a judeca o persoană sau situație, hai să luăm o mică pauză de observare și să vedem cine...

Există o prezumție falsă în minte. Iar această prezumție falsă ne limitează progresul spiritual. Iar prezumția spune că toate au un început. Oricât de ciudat ar părea pentru logica mentală, pur și simplu nu există un început. Totul este dintotdeauna și va fi pentru totdeauna. Sinele este etern și fără început sau sfârșit.  Pe lângă faptul că Sinele este etern, este și infinit. Aceasta nu este filosofie, ci este ceea ce David R. Hawkins numea subiectivitate radicală. Acesta este Adevărul care se relevă pe el însuși în momentul în care atașamentul de orice concept mental este cedat. 

Fiindcă mintea procesează totul liniar, vrea să își explice tot liniar Infinitul și chestiuni legate de latura spirituală. Încercarea este de fiecare dată sortită eșecului. Pur și simplu mintea nu poate cuprinde Sinele. Fiindcă este Sinele cel care conține mintea. 

Încercarea de a explica începuturile universului și a orice altceva, este și ea o încercare sortită eșecului. Motivul este unul foarte simplu. Se caută ceva ce nu există. 

Confucius spunea că cel mai dificil lucru este să găsești o pisică neagră într-o cameră întunecată, mai ales dacă nu există nicio pisică acolo. 

Fix la fel, este foarte dificil să găsești un început orbecăind printre iluziile ego-ului, mai ales dacă nu există niciun început. 

Sinele este așadar etern, fără început și fără sfârșit. Totul este deja dintotdeauna. Creația este deja completă. Sinele, fiind infinit, cuprinde deja infinitul de potențiale. Singura diferență este că unele potențiale primesc „ștampila” actualității. În rest, nu există nicio diferență. Totul este dintotdeauna și va fi pentru totdeauna. 

Motivul pentru care cele expuse ar putea să pară abstracte sau filosofice este identificarea cu iluzia. Cedarea tuturor conceptelor este calea de urmat. În absența energizării conceptelor, mintea chiar dacă e acolo se prezintă în fațeta ei tăcută, în loc să se prezinte în fațeta ei agitată. Iar în prezența unei minți tăcute, identitatea reală poate fi recunoscută. Identitatea reală fiind cea a Sinelui infinit și „atoatecuprinzător”. 

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu