A fost primit un mesaj pe e-mail. Iar plecând de la aceste întrebări, a fost simțită și scrierea unui articol spre a fi postat pentru publicul larg. 

Iată cum sună întrebarea:

<<Care este părerea dvs, credeți că oamenii din realitatea noastră doar ne oglindesc pe noi și că ei nu au liber arbitru în realitatea noastră? Ce părere aveți despre conceptul e.i.y.p.o. ? Mulțumesc!>>

Mai întâi iată răspunsul scurt care a fost oferit pentru întrebare:

<<Prima întrebare este genul de întrebare în așa fel construită încât orice răspuns ai oferi la ea, conduce spre eroare și iluzie. 

Să îți spun de ce. 

Este necesar mai întâi să definim „cine suntem noi”, și mai apoi putem vorbi despre „realitatea noastră”. Răspunsul la întrebare este diferit în funcție de ce anume este luat drept Identitate. 

Dacă vorbim de identitate drept trup, minte, ego, Conștiință, dincolo de Conștiință, Identitatea ca fiind atât Dumnezeu manifestat cât și Dumnezeu non-manifestat. Există un spectru larg din care apar alegeri cu privire la identitate. Prin urmare în funcție de răspunsul la întrebarea: „Cine sunt eu?” și răspunsul la prima întrebare este diferit. 

Același lucru este valabil și pentru a doua întrebare. 

Aș preciza totuși că a doua întrebare conține iluzia dualității „in” „out”, ceea ce face iarăși ca orice posibil răspuns că indice înspre iluzie, în loc să indice înspre Realitate.>>

În continuare, detaliem niște lucruri din intenția clarității. 

Referitor la păreri, studentul spiritual dedicat este invitat să stea cât mai departe de păreri. Asta înseamnă practicarea unei detașări de gânduri în particular și de minte în ansamblu. Mintea nu doar că nu este noi, dar nici măcar nu este a noastră. Mintea pur și simplu este. Părerea nu este altceva decât un gând de care ne-am atașat și l-am făcut în mod artificial „al nostru”. Acesta este motivul pentru care cu cât mai multe sunt părerile cu atât este încetinit progresul spiritual. Atașamentul încetinește progresul spiritual. Iar părerea este atașament de gând. Prin urmare, mult mai corect este să afirmăm că niște gânduri apar ca răspuns la alte gânduri, dar nu că am avea păreri. 

Mai apoi întrebarea continuă: „credeți că oamenii din realitatea noastră doar ne oglindesc pe noi și că ei nu au liber arbitru în realitatea noastră?”

O precizare relevantă ar fi aceea că, din nou, întrebarea reflectă o posesivitate care blochează progresul spiritual real. Nimic nu este cu adevărat al nostru. Prin urmare nici realitatea nu este a noastră. Realitatea cel mult este. Numai că aici mai intervine un aspect. Ceea ce numim de obicei în limbaj comun realitate este fix iluzie. Ceea ce numim realitate de obicei este combinația dintre minte și materie. Adică fix ceea ce ne indică atât buddhismul cât și hinduismul ca fiind maya, samsara sau iluzie. 

Mergând mai departe, întrebarea implică o dualitate presupusă artificial. Și anume este vorba de dualitatea „eu vs. ceilalți”. Acest „eu vs. ceilalți” este doar un concept din minte. De fapt, „eu” par separat de „ceilalți” numai fiindcă iau drept nemestecate niște concepte mentale. În absența oricărui concept nu rămâne decât Unitatea Absolută a Sinelui care este tot ceea ce este. De fapt „eu” și „ceilalți” este o percepție iluzorie. Tot ceea ce există de fapt este numai și numai Sinele, iar identitatea ta reală este Sinele. Sinele fiind atotcuprinzător, infinit, fără început și fără sfârșit. Conceptul oglindirii este tot unul bazat pe iluzia dualității. Există ceva, și mai apoi există oglinda care poate oglindi ceva-ul inițial. Asta e dualitate. De fapt, oglinda și „ceva”-ul sunt UNA. 

Prin urmare, în esență, este cumva corect să spunem că ceilalți ne oglindesc, dar și mai corect este să ne dăm voie să recunoaștem că de fapt suntem peste tot. Nu în același timp, ci întru Eternitate dincolo de orice timp liniar. 

Referitor la întrebarea cu numărul 2, și anume: „Ce părere aveți despre conceptul e.i.y.p.o. ?” recunosc că a trebuit să caut pe internet ce înseamnă: e.i.y...

Ne grăbim să judecăm totul și orice. Simțim ca imperios necesar să atribuim etichete fiecărei experiențe. Și o facem atât de des încât a devenit ceva natural, în ciuda faptului că nu este natural. 

Invitația cu care vine prezentul material a dat roade în realitatea subiectivă a autorului acestor rânduri. De asemenea, sunt oameni în jur care trăiesc aliniați invitației acestui articol și nu sunt decât recunoscători și plini de bucurie pentru asta. 

Iar această invitație este aceea de a accepta că, pur și simplu, noi trăim experiențe. Iar tot ceea ce putem spune despre aceste experiențe, fără a greși, este faptul că sunt. Știm sigur că le trăim. Însă habar nu avem care sunt adjectivele, judecățile sau caracteristicile potrivite pentru a le descrie. Cu toate acestea, situația X o numim problemă, situația Y o numim insuportabilă, de situația Z ne e frică, situația A o blestemăm, iar despre situația B spunem că este stresantă. 

Iar cele înșiruite mai sus, sunt pur și simplu niște exemple. Pe lângă acestea mai există o sumedenie de alte clasificări, caracterizări, descrieri și judecăți pe care le emitem cu privire la absolut tot ceea ce experimentăm. 

Iar prin asta ne facem un mare deserviciu. 

Ne grăbim de multe ori să spunem că avem problemele X, Y și Z. Invitația cu care vine articolul de astăzi este aceea ca, de astăzi înainte, să ne deschidem înspre a spune că avem experiențele X, Y și Z și nu problemele X, Y și Z.

Nimic nu este cu adevărat problematic, cu excepția situației în care mintea vede problemă în ceva. Problemele nu au o existență de sine stătătoare fiind în mod absolut probleme. Tot ceea ce este numit problemă derivă dintr-o relativizare. 

Noi suntem întrupați ca oameni în acest plan și trăim experiențe. Problemele apar atunci când ne luptăm cu viața, suntem încrâncenați, ne e frică, suntem speriați sau considerăm că prin ceea ce experimentăm ni se aduce un deserviciu. 

Adevărul este că de fiecare dată, în fiecare instanță a existenței, se petrece acel lucru care este infinit armonios să se petreacă. Desigur că din toată opunerea de rezistență pe care o exercităm în fața vieții, se poate naște rapid în noi impulsul de a spune: „Ia să te văd pe tine cum nu ai bani, serviciu, ești bolnav și mai spui că toate acestea sunt experiențe și nu probleme”. 

În fața acestor obiecții nu este experimentată niciun fel de opunere de rezistență. Toate obiecțiile sunt recunoscute și acceptate ca atare. Dacă ele apar, atunci înseamnă că era infinit armonios să apară. 

De asemenea, acest articol ca și oricare altul de pe acest blog nu își propune să convingă pe nimeni de nimic. 

Tot ceea ce citești este o invitație. Poți crede ce vrei. Ba chiar poți închide acest articol chiar acum. Nu există nicio obligație în a-l citi. 

Totuși există o invitație în spatele acestor rânduri. Iar impulsul de a lansa această invitație a venit într-un moment de inspirație. Și a venit la pachet cu conștientizarea: „Ok, asta funcționează pentru mine, și funcționează pentru o mână de alți oameni pe care îi cunosc. Ar putea funcționa pentru toată lumea care se deschide înspre asta”. 

Iar această deschidere reprezintă de fapt tot ceea ce este necesar. 

Observarea este postura noastră naturală. Însă avem antrenament amplu de a ne identifica drept acționatori. Pentru a pune cumva „în practică” recomandarea cu care vine articolul, este necesar să observăm mintea și procesele care au loc în ea. Iar de fiecare dată când vedem că mintea se apucă de etichetat situațiile drept probleme, să ne amintim ceea ce am citit astăzi aici. Și să îi permitem astfel să iasă la suprafață gândului care spune: „Ok, aceasta este corect spus o experiență. Ea nu este într-un fel anume. Faptul că eu o văd într-un fel anume e o altă poveste. Dar totuși experiența este pur și simplu o experiență. Haide în loc să o judec, să o observ”. 

De asemenea, de fiecare dată când apare impulsul de a judeca o persoană sau situație, hai să luăm o mică pauză de observare și să vedem cine...

Există o prezumție falsă în minte. Iar această prezumție falsă ne limitează progresul spiritual. Iar prezumția spune că toate au un început. Oricât de ciudat ar părea pentru logica mentală, pur și simplu nu există un început. Totul este dintotdeauna și va fi pentru totdeauna. Sinele este etern și fără început sau sfârșit.  Pe lângă faptul că Sinele este etern, este și infinit. Aceasta nu este filosofie, ci este ceea ce David R. Hawkins numea subiectivitate radicală. Acesta este Adevărul care se relevă pe el însuși în momentul în care atașamentul de orice concept mental este cedat. 

Fiindcă mintea procesează totul liniar, vrea să își explice tot liniar Infinitul și chestiuni legate de latura spirituală. Încercarea este de fiecare dată sortită eșecului. Pur și simplu mintea nu poate cuprinde Sinele. Fiindcă este Sinele cel care conține mintea. 

Încercarea de a explica începuturile universului și a orice altceva, este și ea o încercare sortită eșecului. Motivul este unul foarte simplu. Se caută ceva ce nu există. 

Confucius spunea că cel mai dificil lucru este să găsești o pisică neagră într-o cameră întunecată, mai ales dacă nu există nicio pisică acolo. 

Fix la fel, este foarte dificil să găsești un început orbecăind printre iluziile ego-ului, mai ales dacă nu există niciun început. 

Sinele este așadar etern, fără început și fără sfârșit. Totul este deja dintotdeauna. Creația este deja completă. Sinele, fiind infinit, cuprinde deja infinitul de potențiale. Singura diferență este că unele potențiale primesc „ștampila” actualității. În rest, nu există nicio diferență. Totul este dintotdeauna și va fi pentru totdeauna. 

Motivul pentru care cele expuse ar putea să pară abstracte sau filosofice este identificarea cu iluzia. Cedarea tuturor conceptelor este calea de urmat. În absența energizării conceptelor, mintea chiar dacă e acolo se prezintă în fațeta ei tăcută, în loc să se prezinte în fațeta ei agitată. Iar în prezența unei minți tăcute, identitatea reală poate fi recunoscută. Identitatea reală fiind cea a Sinelui infinit și „atoatecuprinzător”. 

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

Explorând straturile profunde ale planului în care ne aflăm, nu o să găsim dualitate oricât am căuta. Ba chiar toate indiciile vor conduce înspre Unitate.  

Cu toate acestea, fiind foarte ancorați în suprafață și formă, vedem dualitate peste tot.

Și este o idee care se vehiculează în multe medii care zice cam așa: „Fără întuneric, nu am putea experimenta lumina. Fără tristețe nu am putea ști ce este bucuria și nu am putea să gustăm bucuria.”

Cu alte cuvinte mesajul este acela că fără rău nu ar putea exista binele. Și că răul este necesar să existe pentru a putea potența binele și pentru ca noi să putem trăi ca ființe duale.

Ei bine, ideea aceasta este falsă. Ne îndepărtează de esența noastră spirituală. Și în același timp, poate să vină cu foarte multă confuzie.

Chiar dacă la o primă vedere mintea ar putea să zică: „Da mă, chiar așa e.”, de fapt dacă vedem tristețea ca o necesitate în a putea gusta bucuria, ne ancorăm în dualitate și iluzie. Progresul spiritual, acceptând iluzia drept adevăr este cel puțin încetinit dacă nu complet estompat.

Prin urmare, în continuare haide să vedem împreună de ce lumina nu are nevoie de întuneric pentru a exista. Fiindcă dacă am înțeles asta, înțelegem de ce nici pentru a gusta bucuria nu avem nevoie de tristețe.

Iar pentru ca lucrurile să fie cât mai simple și clare ne vom folosi de o alegorie simplă.

Să ne imaginăm așadar o încăpere perfect goală. Mai apoi, în mijlocul încăperii instalăm un soclu. Iar la capătul soclului punem un bec. Tragem un fir la priză. Iar mai apoi, becul luminează.

Avem așadar lumină.

Mai departe, ne putem juca cu niște cârpe și niște eșarfe. Mai exact, putem lua multe cârpe și eșarfe și treptat să acoperim becul care se află pe soclu.

Dacă punem suficient de multe cârpe și eșarfe peste becul care emite lumină, până la urmă nu va mai trece niciun strop de lumină în încăpere. Iar dacă încăperea nu are ferestre sau alte surse de lumină, vom spune că în încăpere este întuneric.

Până aici totul clar.

Acum să ne imaginăm puțin ceea ce pare dualitatea lumină întuneric.

După ce am pus toate eșarfele peste bec trăim experiența a ceea ce numim întuneric. Dăm însă un pic eșarfele jos, vedem lumina. Punem iarăși eșarfele, experimentăm ceea ce numim întuneric. Dăm iarăși eșarfele jos, vedem iarăși lumina.

Par că există două stări. Una a luminii și cealaltă a întunericului. Par că există două variabile: lumină și întunericul.

Aceasta este însă numai o iluzie. Iar răspunzând la câteva întrebări simple, o să vedem de ce este o iluzie.

Întrebarea #1: „Cât timp eșarfele sunt așezate peste bec și numim experiența trăită în încăpere întuneric, lumina încetează să mai existe?”.

Răspunsul este acela că lumina continuă să fie lumină, numai că este sub eșarfe.

Întrebarea #2: „Cât timp eșarfele nu sunt așezate peste bec, ceea ce numim întuneric mai există?”.

Răspunsul este acela că întunericul nu mai există, fiindcă ceea ce numim întuneric nu are o existență de sine stătătoare. Nu avem un bec care să dea întuneric. Ci avem numai becuri care pot să dea lumină.

Dacă întunericul ar fi și el ceva, așa cum este lumina, atunci am avea și lanterne cu care să emitem niște întuneric într-o încăpere. Nu numai lanterne cu care să emitem lumină.

Prin urmare, lumina este. Însă întunericul nu e ceva în sine. Ci este doar un cuvânt și un concept prin care facem referire la o absență. Și este vorba de absența singurei variabile care este lumina.

Nu vorbim de doi: întuneric și lumină. Ci vorbim de UNU: lumină. Iar mai apoi, absenței luminii, absenței aceleași varibile, îi spunem întuneric.

Prin urmare, ceea ce par la nivelul dual și de suprafață ca fiind două lucruri care se potențează reciproc(întunericul și lumina), de fapt, la nivel profund, nu sunt două. Este o singură energie. Iar absenței temporară a acestei singure energii îi spunem cumva. Întunericul este doar o etichetă prin care facem referire la un concept și nu o energie de sine stătătoare așa cum este lumina.

De fapt, c...

„Cere să fii slujitorul Domnului, un vehicul al Iubirii Divine, un canal al Voinței lui Dumnezeu. Cere îndrumare și asistență divină și predă toată voința personală prin devotament. Dedică-ți viața slujirii lui Dumnezeu. Alege iubirea și pacea mai presus de toate celelalte opțiuni. Angajează-te în scopul iubirii necondiționate și al compasiunii pentru toată viața în toate expresiile ei și predă orice judecată lui Dumnezeu.” – David R. Hawkins

În viața de zi cu zi, uităm adesea de Dumnezeu. Experimentăm diverse situații despre care spunem că nu ne plac. Experimentăm și diverse situații despre care spunem că ne plac. Experimentăm și situații pe care le numim probleme. Dar foarte rar, noi oamenii, ne amintim că suntem alături de Dumnezeu și Dumnezeu este alături de noi. În același timp, dacă ne-am aminti mai des acest lucru simplu, totul ar curge mult mai natural, iar Iubirea care este dintotdeauna aici ar putea fi recunoscută. 

Iubirea Infinită radiază dinspre Dumnezeu non-manifestat înspre Dumnezeu manifestat drept Viață, adică înspre Conștiință. Și, mai apoi, tot din Iubire Infinită ne este dăruită viața într-un corp umanoid. 

În momentul în care găsim în noi puterea de a spune: „Doamne, mă pun în slujba ta”, experiența subiectivă ulterioară prezintă inclusiv o reconfigurare materială a tot ceea ce trăim și experimentăm. Dintr-o dată pare că totul „complotează” pentru ca armonia, sincronicitățile și perfecțiunea a tot și a toate să fie recunoscute. Asta neînsemnând că toate acestea nu erau prezente și până ca noi să alegem sincer: „Doamne, mă pun în slujba ta”. Ele erau prezente și sunt prezente chiar acum. Numai că, de cele mai multe ori nu pot fi și recunoscute ca atare. 

De asemenea, ce experimentează omul foarte des este un set de dorințe personale, derivate din ego și minte, set de dorințe de care este foarte atașat. Prin urmare, atunci când auzim invitația de a ne deschide înspre a fi un canal al Voinței lui Dumnezeu, mintea și ego-ul obiectează: „Este o alegere periculoasă! Dacă ceea ce vrea Dumnezeu pentru mine nu coincide deloc cu ceea ce vreau eu pentru mine?! Eu nu vreau să experimentez ceva ce nu îmi place sau nu îmi doresc acum, doar fiindcă vrea Dumnezeu asta”. Iar de aici se naște o luptă. 

Este o luptă prin care ego-ul se împotrivește lui Dumnezeu. De fapt, ce este necesar să căutăm în interiorul nostru e disponibilitatea de a accepta că nu există lucru mai bun care ni se poate întâmpla decât cel aliniat Voinței lui Dumnezeu. 

Prin urmare, recomandarea este ca, de fiecare dată când conștientizăm prezența unor dorințe personale care pleacă din ego și sunt legate de nevoile de bază de: control, separare, aprobare și siguranță, să le cedăm pur și simplu prin Letting go. 

Suntem invitați să alegem să îl slujim pur și simplu pe Dumnezeu prin tot ceea ce facem. 

În Academia Fericirii, există un curs inspirat de învățăturile lui Brother Lawrence. Iar esența acestor învățături este aceea de a transforma scopul tuturor acțiunilor și gesturilor pe care le facem în Iubirea față de Dumnezeu. Adică să facem ceea ce facem pur și simplu pentru Dumnezeu și nu pentru obținerea unor foloase temporare, lumești sau care satisfac ego-ul. În momentul în care ne deschidem înspre asta, viața noastră devine o curgere. Exact precum cea a unui râu. Numai că, în cazul vieții, aceasta se transformă într-o curgere a unui râu în numele împreunării cu Iubirea Infinită care curge dinspre Dumnezeu înspre întreaga umanitate. 

În fiecare instanță a lui ACUM, putem alege iubirea și pacea. Opțiuni există. Nenumărate. Soluția corectă este aceea de a alege de fiecare dată iubirea și pacea. Chiar dacă mintea o să argumenteze: „Păi da, dar eu trăiesc într-un plan material. Și aici în materie se aplică niște legi. Trebuie să lupți pentru a avea un loc la masă. Trebuie să lupți pentru a evolua profesional. Trebuie să lupți și să alegi ce e mai bine pentru tine. Dacă îți iubești colegul de muncă, el o să crească în companie și o să câștige mai mu...