Totul este perfect și infinit armonios fix așa cum este. Atunci când ne găsim în opunere de rezistență față de ceva este ca și cum ego-ul afirmă:

„Lucrurile se petrec cum se petrec, iar actualizarea potențialelor este permisă de către Dumnezeu însuși, însă <<eu>> știu că lucrurile ar fi stat mai bine altfel”.

Chiar dacă gândul experimentat nu este acesta cuvânt cu cuvânt, prezumția din spatele gândurilor experimentate este aceea de „luptă cu Dumnezeu”.

Cedarea opunerii de rezistență este așadar cedare în fața lui Dumnezeu însuși. O întrebare care ajută și deschide spre smerenie ar putea fi: „Cine sunt eu să spun că lucrurile ar fi trebuit să stea altfel decât stau?”.

Invitația este așadar aceea de a fi recunoscători pentru simplul fapt că suntem, în loc să ne dorim încontinuu să fim altfel decât suntem. Și să ne deschidem și înspre a permite tuturor „lucrurilor” să fie ceea ce sunt și așa cum sunt, fiindcă ele oricum sunt așa cum sunt și ceea ce sunt.

Singurul rezultat al luptei și opunerii de rezistență este suferința. Din luptă și opunere de rezistență, nu rezultă conștientizarea armoniei și Iubirii. Cedarea este cea care ne permite să conștientizăm armonia și Iubirea.

Nici măcar nu ai cu cine să te lupți de fapt, fiindcă nu există un „al doilea”. Peste tot este numai Sinele, care este adevărata ta natură.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

O vorbă spune că: „Ai nevoie de întuneric pentru a vedea lumina”. Fals! 

Vorba derivă dintr-o senzație pe care umanitatea o are. Senzația este aceea că întunericul are existență. Se presupune că întunericul are existență așa cum și lumina are existență. De fapt însă, întunericul nu are existență. Numai lumina are existență. 

Atunci când spunem „nimic”, ne putem imagina că ceva precum „nimic” chiar ar exista undeva. Dacă însă „nimicul” ar exista, nu ar mai fi „nimic”. Simpla-i existență l-ar transforma în ceva. 

Când spunem cuvântul „nimic” o facem pentru a folosi un concept operațional mental. Este o unealtă de limbaj. În fapt însă, nu există ceva precum „nimic”. Numai „Totul” are existență, nu și „nimicul”. Fix la fel, numai Lumina are existență, nu și întunericul. 

Dualitatea este o iluzie care se prezintă ca foarte puternică, iar obișnuința o face greu de dibuit ca fiind iluzie. Asta fiindcă pentru a o dibui drept iluzie, logica se cere puțin lăsată deoparte. 

Realitatea spirituală este cea a Infinitului Sinelui care este infinit pe o infinitate de dimensiuni. 

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

Când vrei să faci trupul fizic altfel decât este, de fapt te lupți cu el. Lupta conduce la suferință. Soluția este acceptarea.

Trupul fizic este, dar nu este „al tău”. Senzația de „al meu” pleacă din ego. A-i da voie trupul fizic să fie pur și simplu ceea ce este și așa cum este, se prezintă drept o alegere.

Senzația minții este că numai controlând ceva, acel ceva se armonizează. De fapt armonia este găsită tocmai în cedarea controlului.

Prezumțiile false sunt cele care ne conduc la a experimenta nemulțumire în raport cu corpul. O primă prezumție falsă este: „Eu sunt corpul”. O a doua prezumție falsă este: „Eu nu sunt corpul, dar corpul este <<al meu>> și vreau să îl controlez”.

De fapt, ce putem afirma cinstit și nu din ceea ce am învățat, este faptul că: „Corpul este.” Haide să îi dăm voie ca pur și simplu să fie dintr-o postură a acceptării și recunoștinței.

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu

Iertarea este o alegere esențială pentru studentul spiritual. Energia ranchiunii este ca un ghimpe care ți-a intrat în talpă, dar nu te oprești să îl scoți, ci îl lași acolo și te apuci să urci muntele.

A ierta este pur și simplu o alegere care schimbă polaritatea pe straturile profunde ale Ființei. Această schimbare de polaritate face ca ghimpele să cadă.

Dacă nu iartă, studentul spiritual se poate amăgi cu senzația progresului. La nivel profund o să simtă totuși că ceva îl macină în permanență. Este ghimpele.

Chiar dacă iertarea este pur și simplu o alegere, sunt șanse ca omul să găsească foarte greu disponibilitatea de a se deschide spre iertare.

Câteva instrumente ajutătoare pentru a ierta sunt următoarele:

1. Amintește-ți că totul este perfect și infinit armonios fix așa cum este.

2. Amintește-ți că nu ești tu în măsură să judeci, iar dacă e să fie vreo judecată, aceasta poate fi mai degrabă lăsată în seama lui Dumnezeu.

3. Amintește-ți că majoritatea oamenilor sunt conduși de programele gunoi din inconștientul colectiv.

4. Amintește-ți că oamenii în general tind să facă ceea ce consideră ei că este „bine” să facă date fiind resursele și informațiile pe care le au dispoziție acum.

5. Amintește-ți că a nu ierta, înseamnă a permite ghimpelui să fie în talpă, ceea ce te rănește pe tine în permanență.

Și mai apoi, alege pur și simplu cu sinceritate să ierți...

Cu recunoștință,

Cosmin-Constantin Cîmpanu