Explorând straturile profunde ale planului în care ne aflăm, nu o să găsim dualitate oricât am căuta. Ba chiar toate indiciile vor conduce înspre Unitate.  

Cu toate acestea, fiind foarte ancorați în suprafață și formă, vedem dualitate peste tot.

Și este o idee care se vehiculează în multe medii care zice cam așa: „Fără întuneric, nu am putea experimenta lumina. Fără tristețe nu am putea ști ce este bucuria și nu am putea să gustăm bucuria.”

Cu alte cuvinte mesajul este acela că fără rău nu ar putea exista binele. Și că răul este necesar să existe pentru a putea potența binele și pentru ca noi să putem trăi ca ființe duale.

Ei bine, ideea aceasta este falsă. Ne îndepărtează de esența noastră spirituală. Și în același timp, poate să vină cu foarte multă confuzie.

Chiar dacă la o primă vedere mintea ar putea să zică: „Da mă, chiar așa e.”, de fapt dacă vedem tristețea ca o necesitate în a putea gusta bucuria, ne ancorăm în dualitate și iluzie. Progresul spiritual, acceptând iluzia drept adevăr este cel puțin încetinit dacă nu complet estompat.

Prin urmare, în continuare haide să vedem împreună de ce lumina nu are nevoie de întuneric pentru a exista. Fiindcă dacă am înțeles asta, înțelegem de ce nici pentru a gusta bucuria nu avem nevoie de tristețe.

Iar pentru ca lucrurile să fie cât mai simple și clare ne vom folosi de o alegorie simplă.

Să ne imaginăm așadar o încăpere perfect goală. Mai apoi, în mijlocul încăperii instalăm un soclu. Iar la capătul soclului punem un bec. Tragem un fir la priză. Iar mai apoi, becul luminează.

Avem așadar lumină.

Mai departe, ne putem juca cu niște cârpe și niște eșarfe. Mai exact, putem lua multe cârpe și eșarfe și treptat să acoperim becul care se află pe soclu.

Dacă punem suficient de multe cârpe și eșarfe peste becul care emite lumină, până la urmă nu va mai trece niciun strop de lumină în încăpere. Iar dacă încăperea nu are ferestre sau alte surse de lumină, vom spune că în încăpere este întuneric.

Până aici totul clar.

Acum să ne imaginăm puțin ceea ce pare dualitatea lumină întuneric.

După ce am pus toate eșarfele peste bec trăim experiența a ceea ce numim întuneric. Dăm însă un pic eșarfele jos, vedem lumina. Punem iarăși eșarfele, experimentăm ceea ce numim întuneric. Dăm iarăși eșarfele jos, vedem iarăși lumina.

Par că există două stări. Una a luminii și cealaltă a întunericului. Par că există două variabile: lumină și întunericul.

Aceasta este însă numai o iluzie. Iar răspunzând la câteva întrebări simple, o să vedem de ce este o iluzie.

Întrebarea #1: „Cât timp eșarfele sunt așezate peste bec și numim experiența trăită în încăpere întuneric, lumina încetează să mai existe?”.

Răspunsul este acela că lumina continuă să fie lumină, numai că este sub eșarfe.

Întrebarea #2: „Cât timp eșarfele nu sunt așezate peste bec, ceea ce numim întuneric mai există?”.

Răspunsul este acela că întunericul nu mai există, fiindcă ceea ce numim întuneric nu are o existență de sine stătătoare. Nu avem un bec care să dea întuneric. Ci avem numai becuri care pot să dea lumină.

Dacă întunericul ar fi și el ceva, așa cum este lumina, atunci am avea și lanterne cu care să emitem niște întuneric într-o încăpere. Nu numai lanterne cu care să emitem lumină.

Prin urmare, lumina este. Însă întunericul nu e ceva în sine. Ci este doar un cuvânt și un concept prin care facem referire la o absență. Și este vorba de absența singurei variabile care este lumina.

Nu vorbim de doi: întuneric și lumină. Ci vorbim de UNU: lumină. Iar mai apoi, absenței luminii, absenței aceleași varibile, îi spunem întuneric.

Prin urmare, ceea ce par la nivelul dual și de suprafață ca fiind două lucruri care se potențează reciproc(întunericul și lumina), de fapt, la nivel profund, nu sunt două. Este o singură energie. Iar absenței temporară a acestei singure energii îi spunem cumva. Întunericul este doar o etichetă prin care facem referire la un concept și nu o energie de sine stătătoare așa cum este lumina.

De fapt, c...

„Cere să fii slujitorul Domnului, un vehicul al Iubirii Divine, un canal al Voinței lui Dumnezeu. Cere îndrumare și asistență divină și predă toată voința personală prin devotament. Dedică-ți viața slujirii lui Dumnezeu. Alege iubirea și pacea mai presus de toate celelalte opțiuni. Angajează-te în scopul iubirii necondiționate și al compasiunii pentru toată viața în toate expresiile ei și predă orice judecată lui Dumnezeu.” – David R. Hawkins

În viața de zi cu zi, uităm adesea de Dumnezeu. Experimentăm diverse situații despre care spunem că nu ne plac. Experimentăm și diverse situații despre care spunem că ne plac. Experimentăm și situații pe care le numim probleme. Dar foarte rar, noi oamenii, ne amintim că suntem alături de Dumnezeu și Dumnezeu este alături de noi. În același timp, dacă ne-am aminti mai des acest lucru simplu, totul ar curge mult mai natural, iar Iubirea care este dintotdeauna aici ar putea fi recunoscută. 

Iubirea Infinită radiază dinspre Dumnezeu non-manifestat înspre Dumnezeu manifestat drept Viață, adică înspre Conștiință. Și, mai apoi, tot din Iubire Infinită ne este dăruită viața într-un corp umanoid. 

În momentul în care găsim în noi puterea de a spune: „Doamne, mă pun în slujba ta”, experiența subiectivă ulterioară prezintă inclusiv o reconfigurare materială a tot ceea ce trăim și experimentăm. Dintr-o dată pare că totul „complotează” pentru ca armonia, sincronicitățile și perfecțiunea a tot și a toate să fie recunoscute. Asta neînsemnând că toate acestea nu erau prezente și până ca noi să alegem sincer: „Doamne, mă pun în slujba ta”. Ele erau prezente și sunt prezente chiar acum. Numai că, de cele mai multe ori nu pot fi și recunoscute ca atare. 

De asemenea, ce experimentează omul foarte des este un set de dorințe personale, derivate din ego și minte, set de dorințe de care este foarte atașat. Prin urmare, atunci când auzim invitația de a ne deschide înspre a fi un canal al Voinței lui Dumnezeu, mintea și ego-ul obiectează: „Este o alegere periculoasă! Dacă ceea ce vrea Dumnezeu pentru mine nu coincide deloc cu ceea ce vreau eu pentru mine?! Eu nu vreau să experimentez ceva ce nu îmi place sau nu îmi doresc acum, doar fiindcă vrea Dumnezeu asta”. Iar de aici se naște o luptă. 

Este o luptă prin care ego-ul se împotrivește lui Dumnezeu. De fapt, ce este necesar să căutăm în interiorul nostru e disponibilitatea de a accepta că nu există lucru mai bun care ni se poate întâmpla decât cel aliniat Voinței lui Dumnezeu. 

Prin urmare, recomandarea este ca, de fiecare dată când conștientizăm prezența unor dorințe personale care pleacă din ego și sunt legate de nevoile de bază de: control, separare, aprobare și siguranță, să le cedăm pur și simplu prin Letting go. 

Suntem invitați să alegem să îl slujim pur și simplu pe Dumnezeu prin tot ceea ce facem. 

În Academia Fericirii, există un curs inspirat de învățăturile lui Brother Lawrence. Iar esența acestor învățături este aceea de a transforma scopul tuturor acțiunilor și gesturilor pe care le facem în Iubirea față de Dumnezeu. Adică să facem ceea ce facem pur și simplu pentru Dumnezeu și nu pentru obținerea unor foloase temporare, lumești sau care satisfac ego-ul. În momentul în care ne deschidem înspre asta, viața noastră devine o curgere. Exact precum cea a unui râu. Numai că, în cazul vieții, aceasta se transformă într-o curgere a unui râu în numele împreunării cu Iubirea Infinită care curge dinspre Dumnezeu înspre întreaga umanitate. 

În fiecare instanță a lui ACUM, putem alege iubirea și pacea. Opțiuni există. Nenumărate. Soluția corectă este aceea de a alege de fiecare dată iubirea și pacea. Chiar dacă mintea o să argumenteze: „Păi da, dar eu trăiesc într-un plan material. Și aici în materie se aplică niște legi. Trebuie să lupți pentru a avea un loc la masă. Trebuie să lupți pentru a evolua profesional. Trebuie să lupți și să alegi ce e mai bine pentru tine. Dacă îți iubești colegul de muncă, el o să crească în companie și o să câștige mai mu...

Din Infinitul Non-manifestat se actualizează potențialul recunoașterii Unității Absolute. Nu există nimic care să nu fie Sinele. Sinele este atotcuprinzător, infinit, indestructibil și etern. 

Toate lucrurile, considerate inerte până atunci sunt recunoscute ca radiind Lumina esenței care sunt întru eternitate. Nu există niciun loc în care să nu fii. Prezența infinită a lui Dumnezeu este percepută ca aproape șocantă. Totul pur și simplu este. Iar asta este suficient. Dorințele ego-ului dispar recunoscute ca fiind de fapt nimic. Identitatea separării este recunoscută ca o mare amăgire. Ego-ul se luptă pentru supraviețuire agitând dinamicile mândriei. Mașinațiunile îi sunt însă recunoscute clar și refuzate. 

Paradoxul este că prin afirmarea a ceea ce nu ești, ajungi să te recunoști drept Totul. Conștiință, minte și materie puse la un loc sunt doar fațete ale Unității Sinelui. Dualitatea este o iluzie. Viața este eternă și perfectă. 

Adevărul este șocant de simplul. Unitatea este singura care există. Tu ești ciripitul păsărilor, lava izbucnită dintr-un vulcan, automobilul de pe șosea, șoseaua, pomii, cerul, muntele, iar într-un mod straniu, în timp ce ești toate acestea, ești totuși în același timp dincolo de ele. Ceea ce este paradoxal pentru minte este conținut în experiența subiectivă cu o claritate de neclintit. 

Stabilitatea și liniștea înlocuiesc zumzetul și haosul. Chiar în mijlocul zumzetului, Liniștea este acolo. Pacea infinită și de nedescris care este Contextul ultim învăluie totul. 

Structuri identitare legate de comportamentul trupului fizic sunt recunoscute ca rulând karmic. Ele sunt însă privite din curiozitatea constatării: „Cândva exista o identificare și considerare a faptului că toate acestea aș fi eu. Ce comedie!”. 

Viața își urmează cursul dinspre perfect spre perfect. Senzația de Unitate este resimțită ca o întoarcere Acasă. 

Mulțumiri îi sunt aduse lui Dumnezeu pentru posibilitatea experimentării local a recunoașterii Prezenței Sale. Totul este ceea ce este menit să fie. Iar în asta frumusețea-i absolută îi poate fi recunoscută. 

Totul este Lumină. Iar Lumina este Sinele real. Posibilitatea întunericului este recunoscută drept o amăgire, un concept mental, o imposibilitate. Numai Lumina are existență. Lumina este „Eu sunt”-ul ultim care nu are opuși, iar astfel dualitatea este recunoscută drept nonsens. 

Recunoașterea ta ca fiind tot ceea ce este, e o posibilitate a planului în care ne aflăm, posibilitate înspre care merită să tindem. De fapt această recunoaștere se află chiar acum chiar aici doar că este blocată de poziționalități, atașamente și identificări false. Cedate fiind toate acestea, tot ceea ce rămâne nu poate fi nimic altceva decât Infinitul Absolutului. 

Un alt lucru care blochează conștientizarea este un emoțional foarte puternic. Cu cât emoționalul mai puternic, cu atât mai departe Realizarea. 

Din Unitate, însăși noțiunea de mișcare se prezintă ca un concept straniu. Pentru a putea vorbi de mișcare este necesar un aici și un acolo. Când aici și acolo colapsează în experiența Unității Absolute, totul stă radiind prezența infinită a lui Dumnezeu. De fapt totul și stă și vibrează în același timp. Fapt care pentru minte nu este nimic mai mult decât un nonsens. 

Experimentarea subiectivă a toate acestea este singura Reală. Cuvintele nu oferă decât o descriere imperfectă a simțământului Unității. 

- Academia Fericirii, modulul 95, articol 6

Există un anumit mesaj care vine înspre mine în ultimele săptămâni într-un mod obsesiv deja. Sunt obișnuit din experiența ultimilor 10 ani în care creez și postez materiale on-line sub diverse forme că dacă un mesaj vine singur înspre mine iar și iar înseamnă că este necesar să vorbesc despre el. 

Ideea este că am vorbit în mediile private în care operez, dar se pare că nu este suficient. Așa că astăzi o fac și public. Nu am mai scris un articol public de foarte multă vreme. Motivul principal este lipsa timpului. Sunt foarte ocupat cu cursul Academia Fericirii, programul „Cum să îți dublezi venitul în 90 de zile”, ședințe 1 la 1 și alte activități. 

Când am spus mai sus „medii private” fix la aceste programe, cursuri și la ședințele 1 la 1 mă refer. Am observat așadar în ședințele 1 la 1 efectiv o explozie a nedumeririi pe care o discutăm astăzi. Iar în celelalte programe și cursuri doar am venit cu precizarea ca să știu că am spus-o. Intuiesc așadar că ar fi necesar să o fac și public „ca să fiu lăsat în pace”, ca să zic așa. 

După cum observi poate din atitudinea de până aici, eu scriu articolul acesta mai mult obligat :)) Obligat de către cine? De către Dumnezeu. Îți dai seama că exagerez puțin aici și o fac și în spirit de glumă, dar există și componenta aceasta. Fiindcă și acum când m-am pus la scris, aveam o sumedenie de alte lucruri de făcut, dar m-am oprit totuși să transmit această idee public. Sunt convins că este necesar să fie auzită, de asta și îndelungul șir de sincronicități pe subiect pe care le experimentez. 

Așadar, consider introducerea încheiată și haide să vedem despre ce este vorba. Dilema care ia o infinitate de forme și care li se prezintă foarte multor oameni în ultima vreme sună așa: „Integritatea este o limitare?”. 

Și vreau să o spun clar, tare și răspicat. Integritatea nu este o limitare oameni buni. Oricum ai da-o, oricum ai întoarce-o, integritatea nu este o limitare. Punct. 

Fiindcă tentația pe care o propune mintea sună cam așa: „Ce rost are să te limitezi?! Singurele limite sunt cele pe care ți le autoimpui sau în care crezi singur.(dacă ești cât de cât familiarizat cu zona de dezvoltare personală ai auzit de zeci de ori asta...cred) Uite ce potențial ai și ce ai putea realiza, dar pentru asta este necesar să îți dai voie să fii liber, iar libertatea vine numai când cedezi și limitările astea inutile legate de integritate. Doar nu dai în cap nimănui, nu furi, doar cedează limitările acestea ale integrității și fă-ți viața ușoară”. 

Cea din paragraful precedent este doar o formulare, dar cazurile specifice se prezintă în nuanțe dintre cele mai diverse. Unui angajat într-o firmă, tentația i se prezintă sub forma posibilității ascunderii unui detaliu relevant doar pentru a duce mai ușor sarcina la bun sfârșit. Unui om care lucrează în vânzări tentația i se prezintă sub forma posibilității de a omite un mic detaliu despre produs, detaliu care dacă este ascuns face tot procesul de vânzare mai ușor. Mie mi se prezintă sub forma folosirii a tot felul de unelte sau metode lipsite de integritate pentru popularitate. Și exemplele pot continua. Ideea este însă una și aceeași: „Cedează integritatea ca să îți faci viața mai ușoară”. 

Ei bine, acest material vine să afirme că a ceda integritatea pentru a-ți face viața mai ușoară este o eroare. 

Ideea este că Integritatea este fapt tot una cu, atât de vehiculatul în spiritualitate, „Sine”(cu „S” mare), iar acest Sine este tot una cu Conștiința, Conștiința fiind tot una cu Adevărul și Iubirea. Când cedezi Integritatea este ca și cum ai renunța de fapt la esența a ceea ce tu ești. Iar acesta este un târg pe care nu vrei să îl faci. 

Poate că prin paragraful de mai sus ne-am dus într-o zonă ușor mai abstractă, așa că în continuare vom dezabstractiza printr-o alegorie. 

Imaginează-ți că ai nevoie de niște cartofi. Găteai un anumit fel de mâncare și constați că nu mai ai cartofi în casă. Așa că te îmbraci. Iei bani la tine. Te urci în mașină. Te duci l...

Ne grăbim să judecăm totul și orice. Simțim ca imperios necesar să atribuim etichete fiecărei experiențe. Și o facem atât de des încât a devenit ceva natural, în ciuda faptului că nu este natural. 

Invitația cu care vine prezentul material a dat roade în realitatea subiectivă a autorului acestor rânduri. De asemenea, sunt oameni în jur care trăiesc aliniați invitației acestui articol și nu sunt decât recunoscători și plini de bucurie pentru asta. 

Iar această invitație este aceea de a accepta că, pur și simplu, noi trăim experiențe. Iar tot ceea ce putem spune despre aceste experiențe, fără a greși, este faptul că sunt. Știm sigur că le trăim. Însă habar nu avem care sunt adjectivele, judecățile sau caracteristicile potrivite pentru a le descrie. Cu toate acestea, situația X o numim problemă, situația Y o numim insuportabilă, de situația Z ne e frică, situația A o blestemăm, iar despre situația B spunem că este stresantă. 

Iar cele înșiruite mai sus, sunt pur și simplu niște exemple. Pe lângă acestea mai există o sumedenie de alte clasificări, caracterizări, descrieri și judecăți pe care le emitem cu privire la absolut tot ceea ce experimentăm. 

Iar prin asta ne facem un mare deserviciu. 

Ne grăbim de multe ori să spunem că avem problemele X, Y și Z. Invitația cu care vine articolul de astăzi este aceea ca, de astăzi înainte, să ne deschidem înspre a spune că avem experiențele X, Y și Z și nu problemele X, Y și Z.

Nimic nu este cu adevărat problematic, cu excepția situației în care mintea vede problemă în ceva. Problemele nu au o existență de sine stătătoare fiind în mod absolut probleme. Tot ceea ce este numit problemă derivă dintr-o relativizare. 

Noi suntem întrupați ca oameni în acest plan și trăim experiențe. Problemele apar atunci când ne luptăm cu viața, suntem încrâncenați, ne e frică, suntem speriați sau considerăm că prin ceea ce experimentăm ni se aduce un deserviciu. 

Adevărul este că de fiecare dată, în fiecare instanță a existenței, se petrece acel lucru care este infinit armonios să se petreacă. Desigur că din toată opunerea de rezistență pe care o exercităm în fața vieții, se poate naște rapid în noi impulsul de a spune: „Ia să te văd pe tine cum nu ai bani, serviciu, ești bolnav și mai spui că toate acestea sunt experiențe și nu probleme”. 

În fața acestor obiecții nu este experimentată niciun fel de opunere de rezistență. Toate obiecțiile sunt recunoscute și acceptate ca atare. Dacă ele apar, atunci înseamnă că era infinit armonios să apară. 

De asemenea, acest articol ca și oricare altul de pe acest blog nu își propune să convingă pe nimeni de nimic. 

Tot ceea ce citești este o invitație. Poți crede ce vrei. Ba chiar poți închide acest articol chiar acum. Nu există nicio obligație în a-l citi. 

Totuși există o invitație în spatele acestor rânduri. Iar impulsul de a lansa această invitație a venit într-un moment de inspirație. Și a venit la pachet cu conștientizarea: „Ok, asta funcționează pentru mine, și funcționează pentru o mână de alți oameni pe care îi cunosc. Ar putea funcționa pentru toată lumea care se deschide înspre asta”. 

Iar această deschidere reprezintă de fapt tot ceea ce este necesar. 

Observarea este postura noastră naturală. Însă avem antrenament amplu de a ne identifica drept acționatori. Pentru a pune cumva „în practică” recomandarea cu care vine articolul, este necesar să observăm mintea și procesele care au loc în ea. Iar de fiecare dată când vedem că mintea se apucă de etichetat situațiile drept probleme, să ne amintim ceea ce am citit astăzi aici. Și să îi permitem astfel să iasă la suprafață gândului care spune: „Ok, aceasta este corect spus o experiență. Ea nu este într-un fel anume. Faptul că eu o văd într-un fel anume e o altă poveste. Dar totuși experiența este pur și simplu o experiență. Haide în loc să o judec, să o observ”. 

De asemenea, de fiecare dată când apare impulsul de a judeca o persoană sau situație, hai să luăm o mică pauză de observare și să vedem cine...