Prezumția de non-existență

Când poți accepta că nu tot ce îți imaginezi există, foarte multe dileme spirituale se rezolvă instant. 

Dintr-o dată, toate fricile pe care le rulează mintea sunt mai slabe în intensitate. Nu le mai dai la fel de multă crezare. Nu te mai lași furat la fel de tare de aceste frici fiindcă le dai „prezumția de non-existență”. 

Fix așa cum „prezumția de nevinovăție” presupune că omul judecat este nevinovat până când se dovedește contrariul, tot așa „prezumția de non-existență” presupune că ceea ce îți imaginezi nu există. 

Desigur că unele lucruri pe care ți le imaginezi există, însă o sumedenie de lucruri pe care ți le imaginezi și de care te temi, nici măcar nu există. 

Tu îți poți imagina că o să te îmbolnăvești și să te temi astfel de boala respectivă, dar în fapt, s-ar putea ca potențialul în care tu experimentezi acea boală nici măcar să nu existe, iar tu să te temi de un exercițiu de imaginație. 

Îți poți imagina că o să rămâi fără bani sau serviciu, dar s-ar putea ca acestea să fie doar lucruri pe care mintea și le imaginează și care nu sunt posibile ca potențiale ce stau să devină actuale. 

Și exemplele pot continua. 

Faptul că nu tot ce îți imaginezi există este și contraintuitiv și neacceptat cultural, dar mai ales neacceptat de cei care cred că spiritualitatea este despre manifestare. Fiindcă dacă accepți că nu tot ce îți imaginezi există, nu prea mai are rost să îți bați capul să manifești ceva. 

De aceea, soluția care conduce cu adevărat la progres spiritual este acceptarea și cedarea. 

Acceptă, cedează și aplică „prezumția de non-existență”.