Acceptatul și făcutul

A accepta nu înseamnă nici „a face” ceva, nici „a nu face” ceva. A accepta înseamnă doar a accepta. Ulterior acceptării, niște acțiuni apar. Acțiunile nu le faci tu. Pare că le faci tu fiindcă falsa identificare te păcălește. 

Când te deschizi înspre acceptare, una din dificultățile care apar este aceea că vrei să legi ideea de acceptare de ceea ce faci. Consideri că dacă accepți, vei face sau ar trebui să faci acțiunile „A” și „B”, iar dacă nu accepți, vei face sau ar trebui să faci acțiunile „X” și „Y”. 

Nu există însă acțiuni care să reflecte în mod absolut acceptarea ta. 

Poți să spui „Nu” cuiva din acceptare. 

Poți să spui „Nu” cuiva din opunere de rezistență. 

Poți să mergi la sală și să faci sport din acceptare față de trupul fizic.

Poți să mergi la sală și să faci sport din opunere de rezistență față de trupul fizic.

Poți să spui „Da” cuiva din acceptare 

Poți să spui „Da” cuiva din opunere de rezistență. 

Ceea ce se petrece, acțiunile, sunt la suprafață. Acceptarea este sau nu este în profunzime. Acceptarea te invită să faci pace în profunzime. În adâncul tău să nu mai opui rezistență. Ulterior experimentezi curgere și armonie. Acțiunile și situațiile vor arăta ca și în situația în care nu ai fi acceptat. Sau poate vor arăta diferit. Dar asta nu mai contează. Ce contează este că interior ai ajuns la acceptare. Iar asta face o diferență colosală și reală. 

Cu recunoștință,

Cîmpanu Cosmin-Constantin